Poezia Amicului F.I . de Mihai Eminescu

                                                    
AMICULUI F.I

                                               
Visuri trecute, uscate flori
Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,
Cînd vă urmam eu, căzînde stele,
Cum ochiul urmă un meteor,


                                               
V-aţi dus cu anii, decu-vă dorul,
Precum cu toamna frunzele trec ;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viaţa mea curge uitînd izvorul.


                                               
Candela ştersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului meu,
Mă topesc tainic, însă mereu
De ale patimilor orcane.


                                              
Sau ca un nour gonit devînt
Alerg pe calea vieţii mele,
O buhă care, ţipînd a jele,
Bîntuie urma unui mormînt.


                                              
Viaţa-mi se scurge ca şi murmura
Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,
Mă usc ca crucea pusă-n cîmpii
Şi de blesteme mi-e neagră gura.


                                              
Îmi tîrăsc soarta ca un vultur
Ce îşi tîrăşte aripa frîntă,
Viscolul iernii moarte îi cîntă,
Moarte îi rîde tot de-mprejur.


                                              
A m uitat mamă, am uitat tată,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gîndul netot,
Pustiul arde-n inima-mi beată


                                              
Numai prin chaos tu îmi apari,
Cum printre valuri a navei velă,
Cum printre nouri galbena stelă,
Prin neagra noapte cum un fanar.


                                              
Te văd adesea frunte senină
Ca şi gîndirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ţi arde-n sufletul meu
C-o flamă dulce, tainică, lină.


                                              
Gîndind la tine nu voi să mor,
Îmi blastăm însuşi eu mîntuirea,
Orb, nebun, care blastămă firea,
Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor.


                                              
Dar dacă gîndul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:


                                              
Voi, cînd mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte
Şi să-mi pui lira de căpătîi.