Poezia Strigoii partea a-III-a Mihai Eminescu

      STRIGOII

            III

,,...cum de multe ori cînd mor oamenii
mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală
de se fac strigoi...''
îndereptarea legii, 1652

În salele pustie lumine roşi de torţii
Răresc întunecimea ca pete de jeratic ;
Arald se primblă singur, rîzînd, vorbind sălbatic -
Arald, tînărul rege, e-un rege singuratic -
Palatu-i parc-aşteaptă în veci să-i vie morţii.


Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez
A faclelor lucire răzbind prin pînza fină
Zidirea cea pustie de jale pare plină
Şi chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi.


De cînd căzu un trăsnet ăn dom... de-atunci în somn
Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată,
Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată -
Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată
Şi-n negru-mbracă toate al nopţii palid domn.


Un obrăzar de ceară părea că poartă el,
Atît de albă faţa-i ş-atît de nemişcată,
Dar ochii-i ard în friguri şi buza-i sîngerată,
Iară pe fruntea poartă coroană de oţel.


De-atunci în haina morţi el şi-a-mbrăcat viaţa,
Îi plac adînce cînturi, ca glasuri de furtună ;
Ades călare pleacă în mîndre nopţi cu lună,
Şi cînd se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună,
Pîn' ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa.









Arald, ce înseamnează pe tine negrul port
Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată ?
Ce ai, de cînd pe sînu-ţi tu porţi o neagră pată,
De-ţi plac făclii de moarte, cîntare-ntunecată ?
Arald ! de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort !


Şi azi el se avîntă pe calul său arab,
Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie,
Care sub lună plină luceşte argintie -
El vede de departe pe mîndra lui Marie,
Şi vîntu-n codri sună cu glas duios şi slab.



În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,
Şi-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări -
S-ajung curînd în cale, s-alătură călări,
Şi unul înspre altul se pleacă-n desmierdări -
Dar buzele ei roşii păreau că-s sîngerate.



Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,
Căci caii lor aleargă, alăturea-nspumaşi,
Vorbind de-a lor iubire - iubire fără saţ -
Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ
Şi-şi răzimase capul bălai de al lui umăr.



- Arald, nu vrei pe sînu-mi tu fruntea ta s-o culci ?
Tu zeu cu ochii negri... O ! ce frumoşi ochi ai...
Las' să-ţi înlănţui gîtul cu părul meu bălai...
Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai -
Las' să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci !


Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun,
Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene,
Şi le aşterne-n calea reginei dunărene.
Prin frunze aiurează şoptirile-i alene,
Cînd gurile-nsetate în sărutări se-mpreun.



Cum ei mergînd alături se ceartă şi se-ntreabă,
Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă,
Dar simt că-n al lor suflet trecu fior de gheaţă
De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă...
Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.



- Arald! strigă crăiasa - las`faţa să-mi ascund,
N-auzi tu de departe cucoşul răguşit?
O zare de lumină s-arată-n răsărit,
Viaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit...
A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund.



Arald încremenise pe calu-i - un stejar -
Păienjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,
Fug caii duşi de spamă şi vîntului s-aştern,
Ca umbre străvezi ieşite din infern
Ei zboară... Vîntul geme prin codri cu amar.


Ei zboar-o vijelie, trec ape făr`de vad,
Naintea lor se nalţă puternic vechii munţi,
Ei trec în răpejune de rîuri fără punţi,
Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi,
Naintea lor se mişcă pădurile de brad.



Din tronul lui de piatră bătrînul preot vede
Şi-n vînturi el ridică adîncul glas de-aramă,
Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă,
Furtunelor dă zborul, pămîntul de-l distramă...
Tîrziu ! căci faptul zilei în slavă se repede !


Porneşte vijelia adîncu-i cînt de jale,
Cînd ei soseau alături pe cai încremeniţi,
Cu genele lăsate pe ochii păienjeniţi -
Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi -
Şi-n două laturi templul deschise-a lui portale


Călări ei intră-nuntru şi porţile recad;
Pe veci pieriră-n noaptea măteţului mormînt.
În sunete din urmă pătrunde-n fire cînt,
Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfănt,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.



Bătrînu-şi pleacă geana şi iar rămîne orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună,
El numără în gîndu-i şi anii îi adună,
Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună,
Şi peste capu-i zboară un alb ş-un negru corb.



Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept
Cu cîrja lui cea veche preotul cel păgîn,
Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrîn
În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sîn,
Barba-n pămînt i-ajunge şi genele în piept.