Poezia Mormintele ( La Drăgășani ) de Grigore Alexandrescu

MORMINTELE ( LA DRĂGĂȘANI )



Cînd vizitam odată locașurile sfinte,
Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat,
Eu mă oprii pe valea bogată în morminte,
Unde ațîți războinici ai Greciei slăvite
Strigarea libertății întîi au înălțat.




Ziua de mult trecuse ; natura obosită...
Se odihnea : nici zgomot, nici cel mai ușor vînt ;
Nimic viu : eram singur în lumea adormită,
Și stelele dasupra pe lunca părăsită
Luceau ca niște candeli aprinse p-un mormînt.




Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri
Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat,
Ca glasul unei apei ce-neacă-ale ei maluri,
Sau ca ale mulțimei întărîtate valuri,
Cînd din robie scapă un neam împovărat.





Și ochii-mi s-ațintară pe semnul mîntuiței
Ce singur se înalță în locul de suspin,
Protector al dureri, nădejde-a suferinței.
Labarum vechi al     luptei, simbol al biruinței,
Prin care-a-nvins barbarii crștinismul Constantin.





Și mă gîndeam l-aceia ce umbra-i învălește,
La Grecia modernă ce ei au sprijinit ;
Căci jertfa pentru nații la cer se priimește,
Căci sîngele de martir e plantă ce rodește
Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit.






Precum cei dîntîi preoți ce crucea o purtară,
Din peșteri, din pustiuri, săraci, desprețuiți,
În circ, amfiteatruri, puterea înfruntată,
Pe purpura romană credința așăzară,
Și-nvinseră pe idoli în Capitol slăviți,





Așa sîngele-acelor ce-aicea se jertfiră
Născu p-ai libertății vestiți răzbunători ;
Parnasul și Olimpul cu fală se priviră,
Cînd flotele barbare zdrobite le zăriră,
Și flacăra din ele suindu-se la nori.





Sînt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,
sînt mari cum fu robia subt limpedele-i cer,
Și lupta și izbînda a Greciei frumoase,
Iar Boțari, Miauli, colosuti fioroase,
Se par ca demizeii eroi ai lui Omer.





A ! dac-a ta viață de lume admirată,
Cînd nației gemînde veniseși ajutor,
De asprele ursite nu ar fi fost curmată,
D-ai fi văzut tu ziua în ceruri înseamnată,
Arold, al desnădejdei sălbatec călător,




O nuouă epopee, poemă strălucită,
Creștină Iliadă pămîntu-ar fi-ncîntat.
Ca trîmbița-nvierei de suflet presimțită,
Puternica ta liră, de mîna-ți pipăită,
A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat.



:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Pămîntul țării noastre e azi adăpostire
L-a grecilor țărînă ; iar agonia lor,
Cu jale a văzut-o a Oltukui oștire,
Și semne de frăție, dovadă de iubire
Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.





Căci nu gîndiți, o umbre, de lume depărtate,
Că locul morții voastre e luptelor strein ;
Oștirile creștine de cruce însuflate,
Adesea se văzură aici împreunate
Subt Uniad romînul, subt Mateaș Corvin.





Și cît ura robiei, a patriei iubire
În limbi deosebite se vor numi virtuți,
Cît vor număra grecii între vestite zile
Ziua cînd Leonida căzu la Termopile,
Și cît va purta Oltul diadema-i de munți,





Voi veți trăi ; căci vouă Grecia e datoare,
Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa ;
Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare,
Nădejde și credință, virtuți mîntuitoare,
A voastră pomenire ades va seștepta.