Poezia Ca O Făclie... de Mihai Eminescu

            CA O FĂCLIE...


Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă,
Edgar trece cu gîndul prin veacuri ca-ntr-o barcă.
Nimica nu oprește a gîndurilor grabă,
Din cînd în cînd în cale-i pe sine se întreabă ;
La ce folos că timpul și spațiul străbate
Și ce folos că vecinic rîvnind singurătate
El de nimic în lume viața-i n-o s-o lege,
Că-nțelegînd deșertu-i, problema-i n-o-nțelegem...


Ce caută talentul în șirele-i s-arate?
Cum luna se ivește sau vîntu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune,
Pădurile și luna vor face-o de minune.
Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.
O, capete pripite, în colbul trist al școlii,
Cetiți în foliante ce roase sunt de molii
Și viața, frumuseța, al patimei nesaț
Nu din viața însăși - din cărți le învățați.
În capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastră lume.


Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,
De ce mereu același gîndiri să le tot rumegi
Și sarcina de gînduri s-o porți ca pe un gheb,
Astfel ades în taina durerii mă întreb...
Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun :
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind -
Am fost un creier bolnav ș-o inimă de rînd.
De mult de vorbe goale nici voi să mai ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel întors
E șirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvîrlit în laturi greoaie, veche cărți,
Cari privesc viața din mii de mii de părți
Și scrise în credința că lumea tot se schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frînturi de limbă.
Nu-i foliant în lume din care să înveți
Ca viața preț să aibă și moartea s-aibă preț...
Și de pe-o zi alta o tîrîie uniform
Și nici să pot de somnul pămîntului s-adorm.


Pustie, sură, rece și fără înțeles...
Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,
Nu sunt la înălțime și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna :
În cumpenele vremii sunt amîndouă una.
Să țin numai la ceva oricît ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.
În manta nepăsării mă-nfășor dar și tac
Și zilele vieții-mi în șiruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc să treacă.
Iar ele ochi-albaștri asupra mea și-i pleacă,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii :
Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii.
Trec, pier în adîncimea iubirii ș-a genunii,
Icoanele frumoase și dulci a slăbiciunii
Ca flori cu veștejite și triste frumuseții :
Uitarea le usucă sărmanele vieți..

Ș-apoi !?  Ce-mi pasă ! Fost-am în lume poate unic
Ce fără să știu unde pe-a lumii valuri lunec ?


Mulțimea nu se naște decît spre a muri...
Rușine-i al ei număr cu unul a spori ?
Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,
Din leagănul  cărora nu s-au durat sicrie,
Nici în nisip vro urmă lăsar-a lor picioare
Neatinși de păsul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atîția cîți fură cu putință :
Numele lor e nimeni, nimic a lor ființă.
Ei dorm cum doarme-un chaos pătruns de sine însuși,
Ca cel ce-n visu-i plînge, dar nu-și aude plînsu-și
Ș-a doua zi nu știe nimic de acel vis.
Vai de cel ce ochii în lume i-a deschis !
Blestem mișcării prime, al vieții primul colț.
Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolți,
Iar de atunci prin chaos, o muzică de sfere,
A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere.


O, genii, ce cu umbra pămîntul îl sfințiți
Trecînd atît de singuri prin secolii robiți,
Sunteți ca acei medici miloși și blînzi în viață
Ce parcă n-au alt bolnav decît pe cel de față.
Oricui sunteți prieteni, dar și oricui îi pare
Că numai pentru dînsul ați fost în lumea mare.
În orice veac trăirăți neîncetățeniți,
Și totuși nici într-unul străini nu o să fiți,
Căci lamura vieții ați strîns-o cu-ngrijire
Și dîndu-i acea haină de neîmbătrînire,
Oricît se schimbe lumea, de cade ori de crește,
În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găsește :
Căci lumea pare numai a curge trecătoare.
Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,
Pe cînd tot ce aleargă și-n șiruri se așterne
Repaosă în raza gîndirii cei eterne.
Iar  adevărul, ca și păcatul mumii Eve,
De față-i pretutindeni și pururea aieve.
Ce