MAI SUS
Astîmpărată foamea și ispășită truda,
Un neastîmpăr altul îți întețise ciuda.
Simțindu-și istețimea, năvalnică să-nvețe,
Ea se-ncepea-ntristată și se sfîrșea-n tristețe.
Umblai să știi ce tace și ce nu se arată,
Aproape-nchipuite prin ceață cîteodată.
Răzbirea la lumină nu-ți mai era de-ajuns,
După ce-ai stat ca lupii și iepurii ascuns.
Rîvnea mai sus cu mintea decît era datoare
Zvîcnirea unei schițe, făcută de-ncercare.
Te tulbura năluca trecînd, ți-era urît
Ca unui fără vlagă oștean posomorît.
În liniștea făpturii erai neliniștit.
Uitîndu-te cocorii că zboară-n asfințit.
Deși trezit și slobod, te frămîntai că ți-s
Și zilele-ncîlcite în restul unui vis.
Deàltfel, mărginirea-n vremelnica durată
Îți e de-atunci rămasă și astăzi măsurată.
O zi erai mai ager, și alta mai amar :
Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar.
Trecuse parcă timpul de partea ceealaltă.
Parcă trăiseși moartea cu viața laolaltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...