DIN COPILĂRIE
Bolți călătoare de nori peste Pind,
și vîrfurile totdeauna ude
Vîntul își despletea odgoanele, zornăind.
peste șindrila caselor zălude
Mai tot găseam și cîte-un arbore vechi de care
cu mîinile-amîndouă mă agățam, să-mi flutur
trupul ca un steag omenesc, peste ciuturi,
peste bouturile cailor, la adăpătoare
Căciula tatii, de astragan,
an de an mai ruptă, mai dată pe sprînceane,
profilul lui de vultur fără pene,
îl port în fundul ochilor, an de an
Coborau oile, vîrîte una-ntr-alta
Tălăngile lor coborau în vale, la iazul rece,
ca niște pietre în el, una-ntr-alta,
stîrneau rotogoalele pînă la zece
Coboram din gorun să le număr cu degetul ;
de-aceea le știu așa cum știu cîntecele cu haiduci pe dinafară
Sus, la piscuri, pregetul
oprea opinca oamenilor, în seară
Mereu, bolțile de noroi, mereu tălăngile oilor clătinîndu-se,
rîul rece nu spășa stelele. Numai copitele cailor cărunți.
Așa, așa, era, cobora totdeauna însetat din munți,
numai pe sine sorbindu-se
Și dacă mă-njunghie după vremea aceea de ploaie un jind
și mîinile-mi tresar pipăind invizibil goruni
e că norii curgeau mereu peste lumi
acolo, în îndepărtatul Pind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...