Poezia M-ai Chinuit Atîta Cu Vorbe De Iubire de Mihai Eminescu

M-AI CHINUIT ATÎTA CU VORBE DE IUBIRE



M-ai chinuit atîta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări !
Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul din urmă în mine să-l trezești.
Demonic-dureroasă era cea simțire -
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...
Și pîn-acum îmi pare că tu ești un băiat
Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.



Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sîn frumos,
Tu ai o gură plină și roșă, voluptoasă ;
Și părul tău cel negru în unde de-abanos
Ajunge pîn`la șale în unde luminoase ;
Și vorba ta e vie și ochiul lănguros
Și mîna ta cea fină e dulce, mîngîioasă ;
Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.



Și știi, nefericito, că ochiul tău m-atrage
Ca un magnet - și totuși în taină îl respinge.
Credeam întîia dată că te iubesc - dar simt
Că sîngele meu este dușman la al tău sînge.
Ah ! cine m-a pus oare să-ți spun într-un ceas rău
Că te iubesc... Iubirea de suflet nu te stinge
Cum stinge-astă simțire - ca și o piază rea -
Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.



Dar am lăsat eu iute al ființei tale cerc.
Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată...
Prezența ta vrodată în viața-mi n-am să cerc -
Căci de o dureroasă beție mă îmbată.
Nu știu nici ce gîndiri am, nu știu nici unde merg
Și simt că toată firea îmi e întunecată...
Ai fi ucis și capul și inima din mine
Dacă-n a tale lațuri eu m-aș fi prins mai bine.



Cuvîntu-mi pentru tine nu avea înțeles,
Cuvîntul tău pe mine mă înciuda adînc.
Cu cît-amărăciune îți răspundeam ades,
Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plîngi
Și printr-o nedreaptate părea că mă răzbun
Dacă din a mea cauză plîngeai tu vre odată.
Ah ! sufletele noastre nu sunt de fel armonici
Și sunt ca două note cu totul discordante...



Cu tine numa-n lume putere-aș fără milă
Să fiu... Cșci tu pe mine m-ai făcut slab și moale,
Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile...
M-ai speriat adesea cu-a tale gînduri goale...
Dar nici nu ești femeie... Un demon tu îmi pari,
Ce-ascunde foc din Tartar și-o cumplită răceală.
Făr` nici o armonie e toată viața ta :
Tu ești cumplit de bună, cum ești  cumplit de rea.



Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine !
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit.
Acele nopți turbate de doruri și suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urît !
Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți
Și în tăcere îmblu prin norii cei deșerți.



Și în fereastră vîntul cu degetele pare
Că bate lin și dulce și vîjie încet ;
Urechea iar îmi sună în liniște și iară
Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiet !
În minte mi se-adunăî mii visuri zîmbitoare,
Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai spăriet
Din tainica lor umbră...Și sufletu-ți fierbinte
Abia-mi mai e o slabă aducere aminte...