Poezia Odin Și Poetul de Mihai Eminescu

ODIN ȘI POETUL


Ei cer să cînt... durerea mea adîncă
S-o lustruiesc în rime și-n cadențe
Dulci ca lumina lunei primăvara
Într-o grădină din Italia.
Să fac cu poezia mea cea dulce
Damele să suspine, ce frumose
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Și juni nătîngi cu țigarete-n gură,
Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți,
Să reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adîncă
Unei simțiri adevărate - niște mofturi.
Mai bine-aș smulge sufletul din mine,
Aș stoarce cu o mînă crudă, rece
Tot focul sînt din el, ca în scînteie
Să animeze pe deșerți și răi.
O, și de-ați plînge chiar, dacă durerea
Adevărată și neprefăcută
V-ar topi ochii și a mea cîntare
V-ar arde sufletul din voi... Atuncea
E și mai rău - și-atunci și mai puțin
Va gîndi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le citiți, ca să puteți a plînge
- Căci prin izvor de lacrimi mor dureri -
Voi știți c-o mînă - oricare-ar fi - v-atinge
Fruntea cea plină de sudori, și dulce
Va răcori bolnava fierbințeală
Și stavilă la lacrime va pune
C-o sărutare... La mine,
Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,
Ce nu pot plînge pentru că durerea
Ochii-mi a stors și sufletul meu aspru
L-a împietrit... la mine
Nimeni nu va gîndi, nici a gîndit.
La ce ? Au nu știu ei cu toții
Că dacă vor seca a mea durere
Cu mîngîieri - atuncea și izvorul
De cînturi va seca... Nebuni ! vă iert...
O, mare, mare înghețată, cum nu sunt
De tine-aproape să mă-nec în tine !
Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,
Ai răcori durerea-mi înfocată
Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale și mărețe ;
Pe scări de valuri coborînd în ele,
Aș saluta cu aspra mea cîntare
Pe zeii vechi și mîndri ai Valhalei.
- Bine-ai venit, tînăr cu ochi din ceruri,
Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa
M-ar saluta. - Și haina ceea lungă
Și albă creții ar arunca de neauă
Și părul lund mi s-ar îmfla de vînt.
-Un scaun pentru bard - și-n scaunul nalt
De piatră, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-aș simți că-s uriaș.
Și zeii măngîind lungele barbe,
Nălțînd privirea-n bolțile antice
Spre a-și reaminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunîndu-le de lumea
Cea de pitici, ce viermuiește astăzi
Pe țărîna ce-au locuit-o ei.
- Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atît de mizerabilă a deveni
Semința cea din zei născută.
Dar un bătrîn ce sta-ntr-un colț de masă
Ridică cupa lui cu mied : - Ascultă,
Nu mi-i ști spune ce mai face țara
Ce Dacia se numea - regatul meu ?
Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza ?
- Nicicum, o, Decebal, O văd
Pentru întîia dată acum înălțată
Prin părul tău ca o coroană mîndră,
Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.
- Dară urmașii acelor romani ?
-Ce să vorbesc de ei ? Toți oamenii
Pigmei sunt azi pe vachiul glob... dar ei
Între pigmeii toți sunt cei mai mici -
Mai slabi, mai fără suflet, mai mișei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastră mărire.
Orice popor, oricît de prăpădit
O piatră va găsi, sau o bucată
De fier ori de aramă, ca să sape
Cu ea urmele-adînci ce le-ați lăsat -
Voi oameni mari, ce stați acum cu zeii
Și ospătați cu ei - în colbul negru
Uitat ș-ușor al vechiului pămînt.
Dar ei... De-ar merge-n sud și nord - nimica.
Sunt ca o laie de nomazi și de liieți
Ce stau deocamdată numai pre pămîntul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungați
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
Și gloria celor ce sunt.
-Ah ! ce-am dorit în ora morții mele,
Roma să guste pîn-în fund păharul
Mizeriei și-a decăderii, într-atît
Încît să se desprețuiască ei pe sine -
Asta s-a împlinit... Romani vechi și mîndri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei ?
Or fi crescînd căței, or fi-nvățînd
Să strige ca cucoșii... un popor
Ce se desprețuiește pe el însuși trebui
S-ajungă la d-acestea.
- Nu, vorbesc franțuzește și fac politică.
-E tot atîta.



- De unde vii ? întreabă Odin blînd.
- Am răsărit din dundul Mărei Negre,
Ca un lucefăr am trecut prin lume,
În ceruri am privit și pe pămînt
Și-am coborît la tine, mîndre zeu,
Și la consorții tăi cei plini de glorii.
De cîntec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Și lunecînd prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscolește-n arfa-mi
Un cînt bătrîn și răscolind din fundu-i
Sunete-adînci și nemaiauzite,
Ordonă numai - sau de vrei ca fluviul
De foc al gîndurilor mele mari
Să curgă-n volbură de aur pe picioare
De stînci bătrîne, într-o limbă aspră
Și veche - însă clară și înaltă
Ca bolțile cerului tău, o, Odin,
Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde
ca să-mi cîștig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie... Dară
De la pitici eu nu primesc nimica.
- Sărman copil - zice bătrînul zeu -
De ce răscolești tu toată durerea
Ce sufletul tău tînăr a cuprins ?
Nu crede că-n furtună, în durere,
În arderea unei păduri bătrîne,
În arderea și-amestecul hidos
Al găndurilor unui neferice
E frumusețea. Nu - în seninul,
În liniștea adîncă sufletească,
Acolo vei găsi adevărata,
Unica frumusețe...

         ( Fruntea-i naltă,
De neauă coperită, și coroana-i
De stele-albastre strălucea în hală,
Și vorba lui blîndă era duioasă. )
...Din cupa mea de aur bea auroră
S-între seninul blîndei diminețe
În pieptul tău. Și ți-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri
De neauă albă, ca argint din Ophir,
Cu bolți mai nalte decît însuși cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspendă lampe mari ca niște albe lune
Ce împlu lumea raiurilor mele
Cu o lumină dulce, albă, caldă,
Stîlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,
Cărările-s de pulbere mai albă
Ca- argintul cel de viu.- Un aer
Blînd argintiu își va îmfla tot părul,
Vei răsufla miroase dulci de crin,
Talarul tău va lumina în noapte -
Prin hale vei zări blăndele-mi zîne,
Și-atunci să cînți. Vei ști ce e frumos.
O vorbă zice - murii cei albaștri
Ai mării, desfăcuți în două,-mi lasă
Privirea într-un labirint de neauă :
Coloane nalte, bolți arcate splendit,
Pe ele lune lin ardeau... și-n umbra
Cea clar-obscură stîlpilor de neauă
Văzut-am o copilă dulce-înaltă,
Subșire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i păr de aur desfăcut
Cădea pîn' la călcîie, haina-i albă
Udă părea de moale - strălucită
Cuprindea membrii ei dulci și zvelți,
Mînile-i mici, ca doi crini albi, încearcă
În van a împleti părul de aur,
Gura-i o roză surîzînd deschisă,
Ochii-i albaștri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se ține
Haina cea lungă și bogată. - Vino,
Odin îi zice, blînd copil al mării.
Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborît în noaptea noastră clară -
Să cînte roagă-l. Ca o umbră
Strălucind argintiu în clară noapte
S-apropie... - O, nu te teme,-mi zice,
Tu, ce nu temi furtuna și durerea,
De ce să tremuri la a mea privire ?
Lin tremură glasul ei blînd în noapte.
- O, zînă, nu de frică, de plăcere
Tremură-n mine sufletul meu bolnav.
Să cînt ? Dar oare la a ta privire
Nu amuțește cîntul de-admirare -
Nu ești un cîntec însăși - cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vodată
Din arfa unui bard ? O, fecioară,
Vin' lîngă mine, să mă uit în ochii-ți,
Să uit de lume, ah ! să pot uita
Fierea cu care ei m-au adăpat
În lume. cine-ar fi știut
Că-n fundul mării tu trăiești, copilă,
Ca un mărgăritar topit din visul
Mării întregi,
Și nu te temi că aurul din plete-ți
Se va topi în stele - și că păru-ți
Amestecat cu ele-ar străluci
În noaptea-albastră a acestei lumii ;
Și nu te temi că glasul tău
Va-ndulci vecinicia cea amară
A mării ! - Măgulitor, ea zice,
Ș-o roză ea lăsă pe a mea gură,
Cu tînăr miros - roza gurei sale.
- Frumoasă ești, ca să găsesc cuvinte
Spre-a îndulci ochii tăi mari albaștri,
Sufletul tău cel blînd, nevinovat,
Aș sfărma soarele în țăndări de-aur,
L-aș presăra-n cărarea ca de neauă :
O închinare l-a tale picioare
Mici, dulci și albe, O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mînă, sceptrul mării,
Pe fruntea ei coroană pune, mare,
De diamante, umede, topite
În strălucirea lor cea înfocată,
Căci ea-i regina frumuseții - a lumii.
Ea capu-și rezemă de ai mei umeri
Și glasul ei îmi în ureche :


-Voi îndulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adăpat -
Căci te iubesc, sărmanul meu copil.


Și Odin își deschise ochii albaștri
Și mari, rîzînd cu ei - iar zeii
Lin șoșoteau între ei bătrînește
Și surîzînd își aduceau aminte
De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse
În negura secolilor trecuți.