Poezia Eu, Umbra de Tudor Arghezi

EU, UMBRA



La gaura veciei, simțindu-te de mult,
Am stat ascunsă vremuri, ca mîța, să ascult.
În curcubeie negre, de nopți, te-am așteptat.
Te-ai dezlipit din umeri și, răzîmat pe coate,
Văzuși că ridicarea pe șale nu se poate.
Ai încercat sucirea înceată, pe șezut,
Din răsputerea caznei cu brînciul, și-ai căzut.
Te-ai tăvălit pe pietre ca șarpele rănit
Nu ți-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbușit.
N-o să mai uit nici lupta cu sineți, nici această,
În cerc de orizonturi imens, cîmpie vastă.
În mijlocul ei, omul vedeai cum strîns se zbate
Tăcerea își oprise și suflul și-așteaptă :
Va birui pămîntul, sau zvîrcolirea ta ?
Secunsa, numai una-n vecie, o clipită,
Va hotărî să bată, sunată sau dogită.
Izbinda, dacă sorții n-o fură s-o ascundă,
Atărnă-n întregime de-o parte de secundă.
Îl vezi, căzut în trîntă, că iar zvîcnește drept ?
S-ar zice că e-n luptă cu cerul, piept la piept.
Se răscolește fierea, adînc, în măruntaie,
S-a mai muncit și rupe-ncleștarea se-ncovoie,
Și ocrotindu-și sînul cu palma, și rărunchii,
Se frîng din nou și iarăș i s-au deschis genunchii.
Așa e înălțarea, și prețul se plătește
Cu chin și suferință și slavă, omenește.