Poezia Sile Cel Vechi de Nichita Stănescu

SILE CEL VECHI




În noaptea ceea, Sile fusese spînzurat,
fără molidva popii și fără lumînare.
Cădeau grîiele albe, în drumul meu, arare,
din coasa lunii hîrbă, întoarsă peste sat




Venisem dintre paltini horbocăind pe uliți
către aceleași drage ferestre, pîlpîite,
să fur stăpînă casei, uitată-ntre clipite,
cînd ceasurile oarbe se coborau din suliți




Și nu-ți bătui, mireasă, cu pumnul în uluci,
de trei ori înțelesul de taină nunții tale...
...tu-n nerăbdarea serii, îți adăstai în cale
tîlharul să te ducă în paltini, la haiduci.





Priveam uimiți la uliți, rîdeam încet la coasă,
întoarse cîteși toate de-a valma în ureche
Și nu știam că Sile, în noaptea ceea veche,
se legăna alene în șbilț, cu limba scoasă.