Poezia Imprecația de Nicolae Labiș

IMPRECAȚIA

         I


Prea multă grabă-n viașa ta
Drum prea-nclinat au fost să-ți mai aștearnă,
Cînd te-au înmugurit din lut și stea
În dimineața tulbure de iarnă !
Fugind cîntau copiii trist colind,
Zbura colindul, irosindu-și ultima silabă,
Trecea-nainte iarna rece clănțănind,
Lupi albi o alungeau urlînd a grabă.
Doar cariul într-al timpului crivat
Nepăsător bătea și măsurat.



                 II


Și-a murdărit herminele omătul,
A putrezit în soare pe încetul,
Din tuiuri crude flutura brădețul.
Iar florile-ntrebau cu glasuri moi :
- Unde te duci și mic și fără noi ?
Ți-a spus regina suratelor furnici :
- Nu mai putem să te urmăm de-aici...
Iar ursu-a dat înduioșat din labă
Și s-a întors, că are altă treabă.
Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
După-o poruncă-n tine încuiată.
Și-o clipă doar descumpănit ai stat în drum
Cînd te-ai visat, mergînd, cum ești acum.


                       III


Ea ți-a zîmbit rotind tremurătoare
Multicolore aripi de răcoare,
Și glasul ei s-a risipit în melodii
Ca un ciorchin de clopote-argintii,
Iar brațele-i au prins să se dezbine
Ca niște șerpi de flacără spre tine.



Petala gurii, desfăcută-abia,
Ți-ai țuguiat-o a sărut spre ea.

Dar împlinirea-n aer s-a topit
Lăsîndu-te hazliu și umilit.


                 IV



Pădurea ta mai lumina-mpăcată
cu mirt în flori și-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborîse din țării
Iar verdea catredală despicată.




Ai cunoscut că liniștea s-a stins,
De-acuma ție n-o să-ți mai revie
Decît înșelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.




Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea din afară,
Și ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez și scăldătoare.


                    V


Ți s-a-ntîmplat ceva ; nu ai să spui
Acel ceva din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi.



 Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar țeasta ta, nimbată alb de frunte,
În fața ei s-a-nclinat.



Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreagă togă ce moaie-n alb Carpații.




Fierbinte cercetînd-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfățișarea-i și o stricai ușor -
Așa cum nu aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.




Dar îți trimise raza înaltă stea polară
Menindu-ți cugetarea în sensuri să-ți împarți,
Cum magica lumina a lămpilor de cuarț
Uluitoare taine sub ochi îți desfășoară.




Filigranată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, țesută din scîntei,
Ai înțeles ideea de om întîia oară
Tu, nărăvitul lacom de idei.