ORIGINEA CÎINELUI
1. Strămoși ai cîinelui din paleolitic.
2. Diverse teorii privind originea cîinelui.
3. Strămoșii mai apropiați ai cîinelui de azi.
4. Evoluția și proliferarea raselor în epoca modernă, rod al selecției.
Originea cîinelui reprezintă o veche temă de cercetări care
nu a fost încă elucidată complet, iar opiniile cercetătorilor
se mențin divergente.
Stabilirea originii majorității animalelor domestice nu a
fost în general prea dificilă, ținînd seama de faptul că strămoși
încă sălbatici ai celor mai multe dintre ele mai trăiesc
încă în natură sau au dispărut destul de recent.
Nu la fel se prezintă situația și în ceea ce privește cîinele,
originea sa fiind imcomplet limpezită.
Dat fiind această situație, credem că nu putem omite în
prezenta lucrare trecerea în revistă - fie ea cît de succintă -
a feluritelor teorii, fără să avem pretenția de a aduce în
sfîrșit lumină în problema originii cîinelui, atît de contraversată.
Srămoși ai Cîinelui din Paleolitic.
Fiind un mîncător de carne, originea cîinelui merge logic la cel
mai vechi carnivor cunoscut așa-numitul Creodont, care a
trăit la sfîrșitul erei secundare și a fost contemporan cu dinosaurii.
Din aceasta s-a format Miacis, un animal din care o ramură
duce direct la pisicile de azi iar alta, suferind mai multe mutații,
ne va duce și la cîine.
Aceasta din urmă a fost Cynodictis, carnivor ce a trăit în era
terțiară ( acum 60 de milioane de ani ) și la care s-au menținut
corpul lung și picioarele relativ scurte ca și la Miacis.
Acest Cynodictis nu mai stătea pe coadă, ci pe degete și avea
deja o dantură formată din 42 de dinți ca și carnivorele de azi.
Caracteristic tuturor carnivorelor, avea fața scurtă și lată,
dinți ascuțiți, un stomac mare și intestin scurt, spre deosebire
de ierbivore care au dinți teșiți și intestin lung.
Ramura ce se dezvoltă din acest carnivor - evoluînd prin
Cynodesmus - ne conduce la mijlocul terțiarului, în miocen,
la Tomarctus, considerat a fi strămoșul canizilor, deci și al
cîinelui de astăzi, fiind foarte asemănător cu aceștia.
Evoluția din Tomarctus în Canidae, un proces în care s-a
petrecut saltul uriaș în ceea ce privește inteligența, a avut
loc la finele terțiarului și iată-ne ajunși la formarea familiei
canizilor din care fac parte cîinele, șacalul, lupul și vulpea;
iar pînă nu de mult era considerată ca făcînd parte și hiena.
Iată-ne deci în punctul în care putem să considerăm cîinele
ca făcînd parte din clasa mamiferelor, ordinul carnivorelor,
aparținînd familiei canidae, subfamilia caninae.
Diverse Teorii Privind Originea Cîinelui.
Din acest punct încep controversele.
Cercetătorii consideră diferiți membri ai acestei familii a
canidelor ca fiind strămoși ai cîinelui, așa cum îl
cunoaștem noi astăzi.
Lipsa unor dovezi convingătoare de tipul fosilelor a
permis avansarea următoarelor teorii:
I. cea care propune ca strămoș șacalului;
II,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, șacalul și lupul;
III,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, lupul;
IV un cîine primitiv, actualmente dispărut;
V,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, hiena;
VI,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, vulpea;
Pentru a ne putea apropia de ipoteza spre care se tinde
aproape unanim în prezent, referindu-se la fiecare
teorie în parte, vom menționa mai ales slăbiciunile
care sînt pe cale a determina renunțarea la una sau alta
dintre diversele teorii.
Originea hienă.
Este contestată deoarece hiena naște pui cu ochii deschiși,
care umblă imediat după naștere și la numai cîteva ore se
și bat între ei.
Nu se pot încrucișa cu cîinii și nu sînt prolifici unul cu altul.
Originea șacal.
Deși are apărători iluștri, ca Darwin și dr. Konrad Lorenz,
este contestată deoarece există diferențe craniene mari,
caracterul lor este prea puțin asemănător, se evită și
împreună fac pui foarte rar.
Originea vulpe.
Există diferențe mari în ciclul de naștere ( 50 zile la vulpi
59 - 65 la cîini ), pupila la cîini este rotundă iar vulpea
ovală și se închide vertical, iar la vulpe coada este mult
prea lungă în raport cu capul, numărul de cromozomi
este diferit.
Originea cîine sălbatic, azi dispărut.
Mult timp a părut și mai pare încă tentată, dar nu s-au găsit
dovezi concrete care să o demonstreze.
Partizanii acestei teorii aduc drept argument existența și în
zilele noastre a unor rase de cîini sălbatici cum ar fi Dingo
în Australia, Dholi și Buansu în India și în Nepal și încă
alte rase de Paria întîlnite și în Brazilia, dar mai cu seamă
în Asia.
Marea majoritate a chinologilor acceptă însă că avem de-a
face, de fapt, cu cîini domesticiți ce au revenit la viață de cîini
sălbatici și înțeleg să trăiască alături de om, în vecinătatea
lui, dar nu cu el.
Acești cîini sălbatici au un tren posterior mai căzut, urechi
drepte și în general bot ascuțit.
Teoria pluralității originii.
Deși partizanii ei încearcă să demonstreze prin exemplul
anumitor rase de cîini apartenența la unul sau la altul din
strămoși, această ipoteză este destul de improbabilă
datorită deferenței mari de comportament dintre șacal și lup.
Teoria descendenței din lup.
Acesta pare cel mai verosimil strămoș al cîinelui.
Argumentele aduse în favoarea acestei ipoteze sînt mult
mai puternice și demne de crezare, fiind demonstrate ștințific.
În primul rînd ipoteza rezistă din punct de vedre istoric; din
Europa, nordul Africii și Orientul Mijlociu prin Asia în India,
Tibet și Japonia, în Siberia dar și în Florida, urmele lupului
au fost regăsite peste tot și demonstrate recent de cercetătorul
german F. Zeuner care s-a ocupat lung de problema originii
și domesticirii cîinelui.
Cîinele cu lupul sînt fecunzi între ei și prolifici.
Morfologic există o mare asemănare în special a cutiei craniene.
Au comportări asemănătoare în multe privințe.
Cercetătorul american J. P. Scott, care a condus cîteva experimente
interesante pe lupi, a constatat multe asemănări izbitoare între
comportamentul acestora și cel al cîinilor.
Pui de lup, capturați de mici, devin blînzi și sociabili ca și cîini.
În ceea ce privește atitudinile caracteristice ale lupului, ele s-au
accentuat, ori din contră s-au estompat alături de om, în funcție
de procesele de selecție la care au fost supuse diverse rase pentru
a scoate în relief acele însușiri ce erau cerute pentru vînătoare,
pentru paza căminului sau a turmelor etc.
Cîinii au simțul ierarhic al șefului de haită, sensul teritorial
atribuit familiei și curățire locuinței, specifică lupoaicei.
Dar cele mai serioase dintre toate și decisive rămîn recentele
cercetări biochimice, genetice și anatomice referitoare la craniul,
dinții, scheletul, marile aparate și cromozomii ambelor animale,
care conduc la certitudinea că lupul este strămoșul cîinelui.
Această transformare s-a produs acum circa 20 de mii de ani,
cînd el s-a integrat în viața oamenilor.
Strămoșii Mai Apropiați ai Cîinelui de Azi.
Ajungînd cu evoluția cîinelui pînă în perioada preistorică,
putem să-i adăugăm ultimile două nume, și anume cel al
genului - canis și cel al speciei - familiaris.
Vestigiile de canis familiaris preistoric se regăsesc în mai
multe părți ale lumii.
Identificînd aceste fosile, cercetătorii au reușit să reconstituie
în bună parte modul de formare a diversității raselor actuale,
dintr-un singur strămoș comun.
Diferențele între rase de cîini sînt astfel explicabile nu numai
prin procesele de selecție rezultate din încrucișările cu alți
canizi, ci și prin evoluțiile divergente datorate adaptării la
condițiile deosebite de climă, relief sau de viață.
Fosilelor primelor rase canine preistorice le-a fost atribuită
o vechime de circa 10 000 ani și au fost denumite Canis
familiaris putjani ( cîinele Puteatin ), oseminte descoperite pe
teritoriul U.R.S.S., și Canis familiaris polustris, denumit și
cîinele de turbă, deoarece scheletele s-au găsit prima oară în
Elveția, pe locurile unor foste culturi materiale lacruste, descoperite
în zăcăminte de turbă.
Resturi asemănătoare ca morfologie s-au găsit și în Asia,
Polinezia, nordul Africii, Orientul Apropiat, confirmînd aria
mare de răspîndire a acestui cîine.
Către epoca de bronz ajunge deja la patru tipuri deosebite de canis
familiaris, fie derivate din cei mai sus citați, fie apărute separat, în
alte zone.
La fiecare dintre aceștia au putut fi contestate caracterisici
morfologice dominante care au permis să fie considerați drept,
,,tulpina” marilor rase de azi, cei din care, pe parcurs, prin
încrucișări, au fost create toate rasele actuale.
Aceștia au fost:
Canis familiaris intermedius.
O încrucișare între lup și canis familiaris polustris care are de
la primul ochii oblici, iar de la al doilea coada și care ne
conduce la Samoyede, Spitz, Chow-Chow, Pomeranian; printr-o
altă linie, este desemnat strămoșul cîinilor de vînătoare Epagneul,
Spaniel, Brac, Setter, Pointer, Dalmațian și Caniche.
Tot din acesta se trag și cîinele de casă egiptean, Maltezul, Pekinezul.
Canis familiaris metris optimae, ce are sînge de lup indian
și din care descind rasele de cîini ciobănești: Collie, Ciobănesc
persan, Bobtail, Brie, Ciobănesc german, belgian etc.
Canis familiaris inostranzewi considerat strămoșul pentru
Dogul Tibetan, Molosul asirian, Bulldog, Dogul de Bordeaux,
Mastiff, Saint-Bernard, Terra Nova, Cîinele de Pirinei.
Pri diverse încrucișări cu Brabantul se pare că au rezultatul
Schnauzerul, Dobermannul și Boxerul.
Canis familiaris leineri este ramura poate cea mai veche
( alături de canis familiaris inostranzewi ) și din care se
trag toate varietățile de ogari, levrieri, Sloughi, Afghan și
apoi Saint Hubert, Basset, Teckel și feluritele tipuri de terrieri.
Mai recent au fost descoperite noi fosile în Anglia cu o vechime
de 9 500 de ani, în S. U. A. de 10 500 de ani, iar unele
oseminte găsite în irak, verificate cu mijloacele moderne
de investigare, au stabilit ca vîrsta 14 000 de ani.
În Danemarca, cele găsite în cultura Maglemose au și ele
8 - 10 000 ani.
Toate aceste descoperiri nu fac decît să confirme marea arie
de răspîndirea a cîinelui, inițial greșit considerat că nu s-ar
fi dezvoltat decît în zona Mesopotamiei și Europei Centrale,
precum și încheierea fenomenului de domesticire cu cel
puțin 15 - 20 mii de ani înaintea erei noastre.
Evoluția și Proliferarea Raselor în Epoca Modernă, Rod al Selecției.
Formarea diverselor rase de cîini, după cum scrie Darwin, nu
este o mutație a animalului în interesul lui ci, mai de grabă, servește
interesele și necesitățile omului.
Diverse calități moștenite au fost remarcate de crescători,
exemplarele cele mai dotate selecționate, iar apoi, prin încrucișări
ce au necesitat nu numai răbdare ci și aplicație, a fost posibil
să se obțină rasa nouă cu aptitudinile dorite.
La început a contat mai puțin talia și culoarea, de-abia începînd cu
secolul al- XIX-lea, ,,tonul” - dacă putem spune astfel - fiind
dat în special de Anglia, au fost luate în considerare și aceste
aspecte.
La începutul erei noastre rasele despre care acum începe să
se vorbească în documente se rezumau la cîteva rase de cîini,
și anume cei de tip Molos, Levrier și două varietăți de cîine de
agrement - Maltezul și Pomeranianul.
În anii 116 - 27 î.e.n., eruditul roman Marcus Terentius Varro
clasifică deja 5 rase de cîini în Rerum rusticarum libri: ciobănesc,
gardian de casă de vînătoare, dog și de agrement.
Cezar a dus campaniile sale Moloși în Galia și Anglia,
formîndu-se apoi pe acele meleaguri actualul Dog, Mastiff, Dog
de Bordeaux și alții.
Răspîndirea lor continuă din ce în ce mai mult.
Navigația și tendința de stabilire de relații din ce în ce mai
îndepărtate au contribuit și ele atît la răspîndirea cîinelui cît
și la diversificarea raselor.
În evul mediu, interesul maxim se acordă cîinilor de vînătoare.
Toți seniorii locali aveau haite de cîini de vînătoare a căror
îngrijire și întreținere a ridicat în mod firesc și primele
probleme de chinologie dirijată.
Apar peste tot levrieri fini, iar celebrul Saint Hubert - strămoșul
Bloodhoundului și al majorității copoilor de azi - își face și el
apariția.
Cele două țări în care există o preocupare vădită - insuflată
chiar de suveranii lor - pentru puritatea raselor de cîini au fost
Franța și Anglia, țări în care cu mici modificări tradițiile
s-au menținut pînă azi.
În sec. XIX, încep să fie organizate expoziții canine, își fac
apariția primelor standarde.
În tot mai multe țări se dezvoltă o opinie favorabilă creșterii
cîinilor de rasă, dat fiind avantajul de necontestat al sutelor
de ani de selecție.
Astăzi, peste 200 de rase recunoscute, cu un standard bine
precizat, alte cîteva sute în afară de acestea, asociații chinologice,
veterinară specializată și un interes mereu crescînd atestă
popularitatea de care se bucură pe drept cuvînt fidelul
nostru prieten.
