Poezia Din Mărgăritărele de Vasile Alecsandri

      DIN   MĂRGĂRITĂRELE
           (1852-1862)

  Lacrimile izvorâte dintr-un suflet simţitor,
  Precum roua dimineţii, se înalţă tainic nor


  Şi se duc de se revarsă pe al Domnului altar
  În odoare preţioase, în ceresc mărgăritar.

Poezia Din Mărgăritărele de Vasile Alecsandri

      DIN   MĂRGĂRITĂRELE
           (1852-1862)

  Lacrimile izvorâte dintr-un suflet simţitor,
  Precum roua dimineţii, se înalţă tainic nor


  Şi se duc de se revarsă pe al Domnului altar
  În odoare preţioase, în ceresc mărgăritar.

Poem Istoric Dumbrava Roșie Aratul partea a-VIII-a Vasile Alecsandri

         ARATUL                  
            VIII


Armata glorioasă e frântă, răsipită,
Ca munții de nisipuri în Africe pustii.
Într-un vârtej de spaimă din urmă-i fugărită
Prin văi, prin munţi, prin codri, prin râpi și pe câmpii.
Iar craiu-n desperare,din dealul Cataliniei,
Privește printre lacrimi frumoasa lui armată.
Ieri floarea vitejiei, azi vai! prada rușinei,
Cum fuge ca un nour sub zare-mprăștiată.
Ș-acum el se găsește cu adevărul față!
Slab, mic, fără trufie, văzăndu-și înainte
Spectaculul peirei ce-i dă fiori prin minte,
Ș-în urmă-i alt spectacul cu sufletu-i înghețată.
....................................................................
Pe-un şes întins și galbăn, sub arșița de soare,
Cinci sute pluguri ară pământul ţelinos,
Şi domnul Ştefan însuşi ,cu fruntea în sudoare,
Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos.
Opt mii de leşi de oaste, legaţi, cu frâu-n gură,
În loc de boi, la juguri se opintesc trăgând;
Ei trag mereu, și ferul greu mușcă-n bătătură,
Și unii gem, și alții cad pe genunchi plîngîng!
Dar biciul îi loveşte şi lancele-i împung ...
Se scoală-n brânci şi iarăşi trag brazde pe pământ!
 Mulţi dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung
 Şi chiar în a lor brazde găsesc a lor mormânt!
 Românii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă.
 Strigând: ,,Hăiş, ţa, litfene ; hăiş, ţa, haram de plug!
 Tu-mi pregătiseși jugul, eu mi te-am pus în jug.
 Hăiş, ţa!..." Apoi din urmă aruncă-n brazde ghindă.
 Iar  Ştefan la tovarăşi le zice cu glas tare:
 ,,Aşa scrie românul a sale fapte mari,
 Cu feru-n brazdă neagră!... Românul astăzi are
 Pământul său drept carte şi pluguri cărtunari.
 Aici pe unde astăzi e numai câmp, otavă,
 Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia-Dumbravă!"







  .................................................................
  Trecut-au patru seculi din ziua ce fatală
  Când se-ngroapă-n ţărână a duşmanilor fală!
  Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
  Din neam în neam românii îl povestesc în ţară.
  Priviţi ! lângă-o dumbravă stă tabăra de care.
  Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare,
  Mirându-se-ntre dânşii cum vreascurile-n foc
  Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc.
  ,,Ştiţi voi de ce stejarul, arzând, plânge şi geme?
  (Întreabă-un român ager pe care-a nins devreme.)
  Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
  Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
  Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare,
  O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
  Iar în pământ negru, cu sânge-amestecat,
  Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat!"
 ..................................................................
  El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
  Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
  El zice, focul arde, dumbrava luminând,
  Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând! 

                               
                               

Poem Istoric Dumbrava Roșie Aratul partea a-VIII-a Vasile Alecsandri

         ARATUL                  
            VIII


Armata glorioasă e frântă, răsipită,
Ca munții de nisipuri în Africe pustii.
Într-un vârtej de spaimă din urmă-i fugărită
Prin văi, prin munţi, prin codri, prin râpi și pe câmpii.
Iar craiu-n desperare,din dealul Cataliniei,
Privește printre lacrimi frumoasa lui armată.
Ieri floarea vitejiei, azi vai! prada rușinei,
Cum fuge ca un nour sub zare-mprăștiată.
Ș-acum el se găsește cu adevărul față!
Slab, mic, fără trufie, văzăndu-și înainte
Spectaculul peirei ce-i dă fiori prin minte,
Ș-în urmă-i alt spectacul cu sufletu-i înghețată.
....................................................................
Pe-un şes întins și galbăn, sub arșița de soare,
Cinci sute pluguri ară pământul ţelinos,
Şi domnul Ştefan însuşi ,cu fruntea în sudoare,
Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos.
Opt mii de leşi de oaste, legaţi, cu frâu-n gură,
În loc de boi, la juguri se opintesc trăgând;
Ei trag mereu, și ferul greu mușcă-n bătătură,
Și unii gem, și alții cad pe genunchi plîngîng!
Dar biciul îi loveşte şi lancele-i împung ...
Se scoală-n brânci şi iarăşi trag brazde pe pământ!
 Mulţi dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung
 Şi chiar în a lor brazde găsesc a lor mormânt!
 Românii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă.
 Strigând: ,,Hăiş, ţa, litfene ; hăiş, ţa, haram de plug!
 Tu-mi pregătiseși jugul, eu mi te-am pus în jug.
 Hăiş, ţa!..." Apoi din urmă aruncă-n brazde ghindă.
 Iar  Ştefan la tovarăşi le zice cu glas tare:
 ,,Aşa scrie românul a sale fapte mari,
 Cu feru-n brazdă neagră!... Românul astăzi are
 Pământul său drept carte şi pluguri cărtunari.
 Aici pe unde astăzi e numai câmp, otavă,
 Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia-Dumbravă!"







  .................................................................
  Trecut-au patru seculi din ziua ce fatală
  Când se-ngroapă-n ţărână a duşmanilor fală!
  Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
  Din neam în neam românii îl povestesc în ţară.
  Priviţi ! lângă-o dumbravă stă tabăra de care.
  Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare,
  Mirându-se-ntre dânşii cum vreascurile-n foc
  Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc.
  ,,Ştiţi voi de ce stejarul, arzând, plânge şi geme?
  (Întreabă-un român ager pe care-a nins devreme.)
  Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
  Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
  Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare,
  O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
  Iar în pământ negru, cu sânge-amestecat,
  Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat!"
 ..................................................................
  El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
  Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
  El zice, focul arde, dumbrava luminând,
  Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!