Poezia Melancolie De Mihai Eminescu

                                                      MELANCOLIE


Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormînt albastru şi-n pînze argintie,
În mausoleu-ţi mîndru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc !
Bogată în întideri stă lume-n promoroacă,
Ce sate şi cîmpie c-un luciu văl îmbracă ;
Văzduhul scînteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer cînd să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrînă,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul -
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul -
Năuntrul ei pe stîlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas ;
Drept preot toarce-un greier un gînd fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

 ..............................................................................

Credinţa zugraveşte icoanele-n biserici -
Şi-n sufletul-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier :
Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet întru-un sicriu.
Şi cănd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și cînd n-ar fi viața-mi, ca și cînd n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea - şi rîd de cîte-ascult
Ca de dureri străine ?...Parc-am murit de mult.

Poezia Melancolie De Mihai Eminescu

                                                      MELANCOLIE


Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormînt albastru şi-n pînze argintie,
În mausoleu-ţi mîndru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc !
Bogată în întideri stă lume-n promoroacă,
Ce sate şi cîmpie c-un luciu văl îmbracă ;
Văzduhul scînteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer cînd să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrînă,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul -
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul -
Năuntrul ei pe stîlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas ;
Drept preot toarce-un greier un gînd fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

 ..............................................................................

Credinţa zugraveşte icoanele-n biserici -
Şi-n sufletul-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier :
Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet întru-un sicriu.
Şi cănd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și cînd n-ar fi viața-mi, ca și cînd n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea - şi rîd de cîte-ascult
Ca de dureri străine ?...Parc-am murit de mult.

Poezia Noaptea... de Mihai Eminescu

             Noaptea...


Noaptea potolit şi vînăt arde focul în cămin ;
Dintru-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,
Pîn‘ ce mintea îmi adoarme, pîn‘ ce genele-mi clipesc ;
Lumînarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.



Atunci tu prin întuneric te apropii surîzîndă,
Albă ca zăpada ierni, dulce ca o zi de vară ;
Pe genuchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară
Gîtul...iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălinda.


Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci ;
Ş-apoi ca din vis trezită, cu mănuţe albe,dulci,
De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.



Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită
Şi gîndind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc
Şi surîzi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgită.



O ! desmiardă, pîn‘ ce fruntea-mi este netedă şi lină,
O ! desmiardă, pîn-eşti jună ca lumina cea din soare,
Pîn-eşti clară ca o rouă, pîn-eşti dulce ca o floare,
Pîn‘ nu-i faţa mea zbîrcită, pîn‘ nu-i inima bătrînă.

Poezia Noaptea... de Mihai Eminescu

             Noaptea...


Noaptea potolit şi vînăt arde focul în cămin ;
Dintru-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,
Pîn‘ ce mintea îmi adoarme, pîn‘ ce genele-mi clipesc ;
Lumînarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.



Atunci tu prin întuneric te apropii surîzîndă,
Albă ca zăpada ierni, dulce ca o zi de vară ;
Pe genuchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară
Gîtul...iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălinda.


Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci ;
Ş-apoi ca din vis trezită, cu mănuţe albe,dulci,
De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.



Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită
Şi gîndind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc
Şi surîzi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgită.



O ! desmiardă, pîn‘ ce fruntea-mi este netedă şi lină,
O ! desmiardă, pîn-eşti jună ca lumina cea din soare,
Pîn-eşti clară ca o rouă, pîn-eşti dulce ca o floare,
Pîn‘ nu-i faţa mea zbîrcită, pîn‘ nu-i inima bătrînă.