Poezia Lacul Mihai Eminescu

        LACUL

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă ;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă



Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept ;


Să sărim în luntrea mică,
Îngînaţi de glas de ape,
Şi să scap din mîna cîrma,
Şi lopeţile să-mi scape ;


Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blîndei lune -
Vîntu-n trestii lin foşnească,
 Unduioasa apă sune !


Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lîngă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Poezia Crăiasa Din Poveşti de Mihai Eminescu

 
CRĂIASA DIN POVEŞTI


Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe cîmpie ;


S-adun flori în şezătoare
De painjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopții
Boabe mari de piatră scumpă.


Lîngă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,


Dîndu-şi trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.


Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvînt al sfintei Miercuri ;
 

Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De un cuvînt al sfintei Vineri.


Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.

Poezia Melancolie De Mihai Eminescu

                                                      MELANCOLIE


Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormînt albastru şi-n pînze argintie,
În mausoleu-ţi mîndru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc !
Bogată în întideri stă lume-n promoroacă,
Ce sate şi cîmpie c-un luciu văl îmbracă ;
Văzduhul scînteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer cînd să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrînă,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul -
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul -
Năuntrul ei pe stîlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas ;
Drept preot toarce-un greier un gînd fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

 ..............................................................................

Credinţa zugraveşte icoanele-n biserici -
Şi-n sufletul-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier :
Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet întru-un sicriu.
Şi cănd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și cînd n-ar fi viața-mi, ca și cînd n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea - şi rîd de cîte-ascult
Ca de dureri străine ?...Parc-am murit de mult.

Poezia Noaptea... de Mihai Eminescu

             Noaptea...


Noaptea potolit şi vînăt arde focul în cămin ;
Dintru-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,
Pîn‘ ce mintea îmi adoarme, pîn‘ ce genele-mi clipesc ;
Lumînarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.



Atunci tu prin întuneric te apropii surîzîndă,
Albă ca zăpada ierni, dulce ca o zi de vară ;
Pe genuchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară
Gîtul...iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălinda.


Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci ;
Ş-apoi ca din vis trezită, cu mănuţe albe,dulci,
De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.



Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită
Şi gîndind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc
Şi surîzi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgită.



O ! desmiardă, pîn‘ ce fruntea-mi este netedă şi lină,
O ! desmiardă, pîn-eşti jună ca lumina cea din soare,
Pîn-eşti clară ca o rouă, pîn-eşti dulce ca o floare,
Pîn‘ nu-i faţa mea zbîrcită, pîn‘ nu-i inima bătrînă.