Poezia Doina de Mihai Eminescu

          DOINA


Dla Nistru pîn`la Tisa
Tot Românul plînsu-m-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atîta străinătate.
Din Hotin și pân` la Mare
Vin Muscaliide-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Și străinul ne tot paște
De nu te mai poți cunoaște;
Sus la munte, jos la vale,
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Sătmar pîn` în Săcele
Numai vaduri ca acele
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier,
Toate cîntecele pier,
Sboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Își desbracă țara sînul,
Codrul - frate cu Românul -
De săcure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă -
Sărac în țară săracă !


Cine-au îndrăgit străinii
Mînca-i-ar inima cînii,
Mînca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia !


Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai asta,
Las`Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinților
În sama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Dar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mîntui neamul tău!
Tu te-nalță din mormînt
Să te-aud din corn sunînd
Și Moldova adunînd
De-i suna din corn  odată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i sina de două ori
Îți vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spînzurătorile!

Poezia Moldova în 1857 de Vasile Alecsandri

                                               
        MOLDOVA  ÎN   1857



Scumpă Moldovă! țară de jale!
Ah! în ce stare tu ai ajuns!
Lasă-mă-a plânge ranele tale,
Căci păn-în suflet mă simt pătruns!



Tu, ce eşti bună, dulce, iubită,
Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu,
Cum te loveşte soarta cumplită!
Cum te îneacă amarul greu!



Lupii, și corbii,şi vulpii străine
Fac a lor hrană din corpul tău,
Şi tu, Moldovă, plătești cu bine
La toţi aceia care-ți fac rău!



O! cât de crunte ș-otrăvitoare
Sunt pentru tine a lor muşcări,
Când ei cu buze sfăşiitoare
Răspund l-a tale dulci sărutări!



Dar mult aprig trebuie să fie
Chinul ce suferi, amarul chin,
Când vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie
Rupându-ţi sânul de amor plin!



Mamă duioasă, tristă,-n cădere,
Cu agonie mânele-ţi frângi,
Şi nu-ţi rămâne nici o putere,
Nici glas, la lume ca să te plângi!



Când ridici fruntea, jos în ţărână
O-mpinge,-o calcă duşman picior!
Când ridici glasul, o cruntă mână
Îi curmă-ndată gemetu-n zbor!



Dar cât va bate inima-n mine,
Eu în veghe la luptă-oi sta,
Şi,cu tărie, eu pentru tine
În  faţa lumei voi protesta!



Pentru coroana-ţi de suverană,
Pentru-al tău nume și al tău drept
Eu înfrunta-voi hidra duşmană
Ş-un scut ţi-oi face din al meu pept!



Voi zice ţie: ,,Mamă-ntristată!
Prinde la suflet învietor,
Căci tu scăpa-vei de munci odată
Şi-i avea parte de viitor!



Las' sa te prade hoţii în taină,
Să urle lupii in urma ta.
Lasă-i să rupă mândra ta haină...
Haină mai mândră tu vei purta!



În zadar răii vreu în orbire
Cereasca lege a-mprotivi.
Cerul voieşte a ta mărire,
Şi tu, Moldovă, mare vei fi!


În zadar cearcă ei sa ridice
Un zid pe Milcov, despărţitor
Cădea-va zidul, si tu, ferice
Vei fi unită cu a ta sor'.



Căci tot se află în Românie
Inimi aprinse de-un sacru dor,
Ce vreu românul ca să renvie
Mare, puternic, ca dorul lor!



E scrisă-n ceruri sfînta Unire!
E  scrisă-n inimi cu foc ceresc!
O! Românie! l-a ta mărire
Lucrează brațul dumnezeiesc!"



Voi zice, zice până la moarte
Celor ce-s duşmani neînpacaţi:
,,O! voi, unelte de rele soarte
Pentru românii ce vă sunt fraţi!



Voi, care însuți cu-a voastră mâne
Mormântul ţării l-aţi pregătit,
Ş-aţi mușcat mâna ce va da pâne,
Şi-aţi rănit sânul ce v-a iubit!



Voi, care țării plătiţi cu ură
Când ea va cheamă dragii săi fii,
Uitând Dreptate, Lege, Natură,
Uitând că însuți aveţi copii,



Blăstemul ţării tunând să cadă
Pe capul vostru nelegiuit!
Blăstem şi ura!... Lumea să vadă
Cât rău în lume aţi făptuit!


Fie-vă viața neagră, amară!
Copii să n-aveți de sărutat!
Să n-aveţi nume , să n-aveţi ţara,
Aici să n-aveţi loc de-ngropat!


 Şi  când pe calea de vecinicie
 Veţi pleca sarbezi, tremurători,
 Pe fruntea voastră moartea să scrie:
 Duşmani ai ţări! Cruzi vânzători!"   
                                 


                                
                                                                                                     Iaşi, 1857

Poezia Lăcrimioare de Vasile Alecsandri

                                                                                                                      


LĂCRIMIOARE


Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!


Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când, prin stele legănate,
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.



Sunteți fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.


Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte...
Floarea pere, viaţa trece!

Poezia O Noapte La Ţara de Vasile Alecsandri

O NOAPTE LA ŢARA
                                                                                                                Am o inimă în lume
                                                                                                          Care știu că mă iubește...
                                                                                                                               ( CONACH )


Frumoasă e câmpia cu  dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a  lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!


Când inima hrănește o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Perzând orice credinţă, oricare nălucire,


Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!


Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce răvărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunze raze de îndumnezeire.


Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăceşte primblându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.


Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! în ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!


Deodat-un glas de înger,o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:


,,Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăvește armonia şi-nalta poezie,
Ca dismierdări plăcute de glas prietenesc.
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încantatoare
Zburând la nemurire ca vulturul in soare;


Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu- nfocare a dragostei pornire
Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentu altul şi-n altul a trăi,
Și dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!"


                                                                                                       Mânjina,mart 1845