Poezia Născocitorul de Tudor Arghezi

NĂSCOCITORUL


Ai născocit pe-ncetul uneltele, cu care
Ți s-a făcut mai dîrză voința și mai tare.
Cînd te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic,
Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic.
Tot cîutînd zadarnic și încercînd aiurea,
Ai născocit tăișul, cuțitul și săcurea.
Vicleanul fierăstrău,
Tovarășul și soarecele tău,
Care-și strecoară firul ca luciul de oglinzi
În curmeziș, prin codri, și îi despică grinzi,
Și secera pe care, în àrșiță, Măria
O duce-ncovoiată cît ține-n zări Tăria.
Venise de cu noaptea, cu luna prinsă-n plopi,
Și se întoarce seara pe carul nalt de znopi.
Ai născocit odată
Și o nimica toată,
Cît ghimpele, săracul,
De mic și iute : acul ;
Și harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,
Se-nghesuie și-aleargă pe marginea îngustă
Și-mbracă omenirea de miile de ani :
O sculă genială, cinci ace la doi bani.
Ai născocit și ața, mătasea de păianjen,
Cu care coase acul pe Gange și Teleajen.
Ai născocit făina și pîinea tuturor,
Ca să ajungi de pîine gonit și cersetor,
Crîmpeiule de viață, un rob, un muritor.
În petecu-ți de țară, împotmolit, sfruntata
Și îndrăzneața minte a născocit și roata ;
Nu mai socot burghiul, cazmaua sau lopata,
Frînghia, sîrma, lanțul, cu care, prins de legi,
Ai izbutit cătușa de fluiere să-ți legi.
Ai născocit și luntrea, să umbli pe ghicite,
Și-n marea cu talaze și valuri răzvrătite.
Primejdia te cere și-o cauți, orișiunde
Ghicește că te pîndește și bănui că se-ascunde.

Poezia Născocitorul de Tudor Arghezi

NĂSCOCITORUL


Ai născocit pe-ncetul uneltele, cu care
Ți s-a făcut mai dîrză voința și mai tare.
Cînd te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic,
Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic.
Tot cîutînd zadarnic și încercînd aiurea,
Ai născocit tăișul, cuțitul și săcurea.
Vicleanul fierăstrău,
Tovarășul și soarecele tău,
Care-și strecoară firul ca luciul de oglinzi
În curmeziș, prin codri, și îi despică grinzi,
Și secera pe care, în àrșiță, Măria
O duce-ncovoiată cît ține-n zări Tăria.
Venise de cu noaptea, cu luna prinsă-n plopi,
Și se întoarce seara pe carul nalt de znopi.
Ai născocit odată
Și o nimica toată,
Cît ghimpele, săracul,
De mic și iute : acul ;
Și harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,
Se-nghesuie și-aleargă pe marginea îngustă
Și-mbracă omenirea de miile de ani :
O sculă genială, cinci ace la doi bani.
Ai născocit și ața, mătasea de păianjen,
Cu care coase acul pe Gange și Teleajen.
Ai născocit făina și pîinea tuturor,
Ca să ajungi de pîine gonit și cersetor,
Crîmpeiule de viață, un rob, un muritor.
În petecu-ți de țară, împotmolit, sfruntata
Și îndrăzneața minte a născocit și roata ;
Nu mai socot burghiul, cazmaua sau lopata,
Frînghia, sîrma, lanțul, cu care, prins de legi,
Ai izbutit cătușa de fluiere să-ți legi.
Ai născocit și luntrea, să umbli pe ghicite,
Și-n marea cu talaze și valuri răzvrătite.
Primejdia te cere și-o cauți, orișiunde
Ghicește că te pîndește și bănui că se-ascunde.

Poezia Pierdut În Suferință... de Mihai Eminescu

        PIERDUT ÎN SUFERINȚĂ...



Pierdut în suferința nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos,
M-am închinat ca magul la soare și la stele
Să-ngăduie  intrarea-mi în vecinicul repaos ;
Nimic să nu s-audă de umbra vieții mele,
Să trec ca o suflare, un sunet, o scînteie,
Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie...
Zadarnica mea minte de visuri e o schele.




Căci ce-i poetu-n lume și astăzi ce-i poetul ?
La glasu-i singuratec s-asculte cine vra.
Necunoscut strecoară prin lume cu încetul
Și nimene nu-ntreabă ce este sau era...
O babă e de spumă, un creț de val, un nume,
Ce timid se cutează în veacul cel de fier.
Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume
Și-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.

Poezia Pierdut În Suferință... de Mihai Eminescu

        PIERDUT ÎN SUFERINȚĂ...



Pierdut în suferința nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos,
M-am închinat ca magul la soare și la stele
Să-ngăduie  intrarea-mi în vecinicul repaos ;
Nimic să nu s-audă de umbra vieții mele,
Să trec ca o suflare, un sunet, o scînteie,
Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie...
Zadarnica mea minte de visuri e o schele.




Căci ce-i poetu-n lume și astăzi ce-i poetul ?
La glasu-i singuratec s-asculte cine vra.
Necunoscut strecoară prin lume cu încetul
Și nimene nu-ntreabă ce este sau era...
O babă e de spumă, un creț de val, un nume,
Ce timid se cutează în veacul cel de fier.
Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume
Și-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.