marți, 19 noiembrie 2013

Poezia Iarna Pe Uliță de George Coșbuc





IARNA PE ULIȚĂ



A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
                              Peste sat.



Nu e soare, dar e bine,
Și pe rîu e numai fum.
Vîntul-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
              De pe drum.




Sînt copii. Cu multe sănii.
De pe coastă vin țipînd,
Și se-mping și sar rîzînd ;
Prin zăpadă fac mătănii
                 Vrînd-nevrînd.



Gură fac ca roata morii ;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gîlcevesc
Vrăbii gureșe, cînd norii
                  Ploi vestesc.



Cei mai mari acum din sfadă,
Stau pe-ncăierete ăuși ;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scîncesc și plîng grămadă
                       Pe la uși.





Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui ;
Largi de-un cot sînt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
                Parcă nu-i.



Haina-i măturînd pămîntul
Și-o tîrăște-abea, abea :
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vîntul
                Dac-o vrea !


El e sol, precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi, de aceea-i încruntat,
Și s-avîntă, și se crede
                 Că-i bărbat ;



Cade-n brînci și se ridică
Dînd pe ceafă puțintel
Toată lîna unui miel :
O căciulă mai voinică
                 Decît el.



Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc - să mi te ții !
Colo, zgomotoasă gloată,
                     De copii !



Ei degrabă-n jur chitește
Vreun ocol, căci e pierdut,
Dar copii l-au văzut !
Toată ceata năvălește
                    Pe-ntrecut.


- ,,Uite-i mă, căciula, frate,
Mare cît o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost !
Au sub dînsa șapte sate
                     Adăpost !''



Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin -
Uite-i, fără pic de vin,
S-au jurat să-mbete-n cale
                  Pe creștin !


Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei,
Stă pe loc acum să vadă
                Și ea ce-i.




S-oțărește rău bătrîna
Pentru micul Barbă-Cot,
- ,,Ați înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mîna
                Să te scot !''


Cică vrei să stingi cu paie
Focul cînd e-n clăi cu fîn,
Și-apoi zici că ești romîn !
Biata bab-a-ntrat în laie
                  La stăpîn.




Ca pe-o bufniță-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu, cu vai,
Și se țin de dînsa scai,
Plină-i strîmta ulicioară
                      De alai.



Nu e chip să-i faci cu buna
Șă-și păzească drumul lor !
Rîd și sar într-un picior,
Se-nvîrtesc și țipă-ntr-una
                       Mai cu zor.


Baba și-a uitat învățul :
Bate,-njură, dă din mîni :
-,,Dracilor, sînteți păgîni ?
Maica mea ! Să stai cu bățul
                         Ca la cîni !''



Și cu bățul se-nvîrtește
Ca să-și facă-n jur ocol :
Dar abia e locul gol ;
Și mulțimea năvălește
                       Iarăși stol.



Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan :
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n săn și face cruce
                        De satan.



Ba se răscolesc și cînii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrînii
                       Din bordei.



- ,,Ce-i pe drum atîta gură ?''
-,,Nu-i nimic. Copii ștrengari.''
-,,Ei, auzi ! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
                         De tătări !''





















luni, 18 noiembrie 2013

Poezia Vestitorii Primăverii de George Coșbuc




VESTITORII PRIMĂVERII



Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi -
                  Veniți cu bine !
De frunze și de cîntec goi,
Plîng codrii cei lipsiți de voi.



În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră ?
De ce-ați lăsat ? Nu v-a fost dor
                    De țara voastră ?
N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor ?



Voi ați cîntat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, cînd v-ați adus
                   De noi aminte !        
Străinilor voi nu le-ați spus,
Că doine ca a noastre nu-s?




Și-acum veniți cu drag în țară !
Voi revedeți cîmpie iară,
Și cuiburile voastre-n crîng !
Aș vrea la suflet să vă strîng,
Să rîd de fericit, să plîng !




Cu voi vin florile-n cîmpie
Și nopțile cu poezie
Și vînturi line, calde ploi
                 Și veselie.
Voi toate le luați cu voi
Și iar le-aduceți înapoi !



Biografie George Coșbuc




                                                       GEORGE COȘBUC
                                           ( 20 Septembrie 1866 - 9 Mai 1918 )


George Coșbuc s-a născut în satul Hordou ( care azi îi poartă numele ), județul Bistrița-Năsăud. Învăță să citească încă la frageda vîrstă de 5 ani. La Năsăud, în liceu, fiid un foarte activ membru al societății de lectură a elevilor
-Virtus romana redivita-  devine președintele acesteia în clasa a-VII-a.
George Coșbuc a cîntat în mijlocul cărora s-a născut, natura încîntătoare a patriei, dragostea față de pămîntul strămoșesc,
Dintre volumele sale de poezii amintim : Balade și Idile, File de tort, Din poveste, Ziarul unui pierde-vară, Cîntece de vitejie, Traduceri din Dante ( Divina Comedie ), Homer ( Odiseea ), Virgiliu ( Eneida ), Kalindasa
( Sacuntala ).


















duminică, 17 noiembrie 2013

Poezia Codru Și Salon de Mihai Eminescu




         CODRU ȘI SALON
                         I

Zadarnic fete mîndre cutreier sala
Și muzică-i și visuri și farmec îndelung.
În ochii unui tînăr sădite e răceala
Și note cît de blînde în inimă-i n-ajung.


Amicul cel de-o vîrstă păharul lui îl împle
Și-l cheamă și pe dînsa la masa unde beu ;
Pe mîinile-amînduă el ține a lui tîmple,
Se uită pe freastră cum ninge-ncet... mereu.


Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,
Cum vîntul farmă ramuri zvîrlindu-le-n ferești,
Atunci i se năzare un vis frumos... și parcă
Revede tinerețea-i cu ochii sufletului.


Colo în depărtare e valea lui natală,
Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund,
Unde izvoară albe murmură cu sfială
Și scapăr-argintie lovindu-se de profund.


Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie
Prin stînce încuibate, ce mai că se prăval,
Cînd luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,
Se ridică prin codri din fruntea unui deal.


Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,
În ea un pat de scînduri, mușchi verde de covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă pierzîndu-se în nor


Ar vrea să rătăcească cîmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au țesut ;
Unde-nvață din rîuri o viață liniștită,
Părînd să n-aibă capăt, cum n-are început.


Mama-i știa atîtea povești pe cîte fuse
Torsese în viață... deci ea l-au învățat
Să tîlcuiască semne ș-a păsărilor spuse
Și murmura cuminte a rîului curat.


În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele `miitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilitoare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,


De spînzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nțeleasă
Și îl împlea de cîntec, cum îl împlea de dor.


Visa copilul... Fruntea-i de-o stîncă răzimată,
Privea uimit în rîul ce spumegea amar,
Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.
Rîdea, cînta degeaba... plîngea chiar în zădar.


El vede ierburi nalte în mîndră zi cu soare.
Crescute-ajung la brîul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare
Privește flori albastre și fire de pelin.


Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încîlcit
Și ochii rîd în capu-i și fața-i e jeratec -
A lanurilor zînă, cu chip sumeț, răstit


Apoi în codru trece și cîntă doina dragă.
Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,
El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,
Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.


- Ah ! cum nu sunt - ea strigă - o paseră măiastră,
Cu penele de aur ca paserile-n rai ;
La sfînta Joi m-aș duce, aș bate în fereastră
Cu ciocul și l-aș zice cu rugătorul grai ;


Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sînge și din lapte - fecior de împărat !


Ea cîntă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,
Cu mîna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.


Apoi si-aduce-aminte... era o zi frumoasă...
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...
Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,
Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc...


Ce s-a-ntîmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.
Destul că nu mai este... și chipul ei cel blînd,
Zîmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pămînt.


S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată
Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades de brațu-i, în noaptea înstelată,
Ședea pe stînca neagră spunîndu-i ghicitori.


Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunce
De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși ?
În lacu-adînc și neted, în mijlocul de lunce,
Părea că vede zîne cu păr de aur roș.


Și trestia cea naltă vuind de vînt mai tare...
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Cînd rețele din codru pe creții apei clare,
Scăldîndu-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

                           II

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,
Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreș.
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Prin umbra străvezie icoane pe păreți.


Culcată jumătate, copila cu-ntristare
Zîmbește. Plete blonde pe umere cobor
Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arată nu amorul - ci setea de amor.


Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,
Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar ;
Pe brațe de zăpadă, pe sînii ei se fură
A candelei lumină mai rar și tot mai rar.


Iar micile-i picioare ating covorul moale
Și chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dînsul, privind întunecos...


Sub umerii-unei fețe ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării, ce-adînci l-arată slab;
Prin ochii mari și negri o îndoială trece,
Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.


- Din vorba mea nu poate amor să se aleagă ?
Nu te iubesc atîta cît știu să te iubesc ?
Ai vrea să torc din mare amărăciunea-ntreagă
Și într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc ?


Spre-a împlini vo unul din dorurile tale,
Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,
Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipă să pot a face eu ?


O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,
După a mea voință un ceas să te încînt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriul și ceriul pe pămînt.


Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,
Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,
Încît numai pîraie și-ar povesti cu șoapte
Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.


Cînd ai muri, iubito, căci contra morții n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
Aș stinge în grămadă sistemele solare
Și-n ăst mormînt te-aș pune ca pe-un mărgăritar.


Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În chaos fără stele și fără de nimic,
M-aș arunca - un demon - să cad o vecinicie,
De-a pururea și singur deșertul să-l despic.


Iar dacă liberate plantele cu-ncetul
Ar reintra în viață în vechile lor legi,
Ființele lor nouă privesc-atunci cometul,
Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.


Fantasmă nesfîrșită și totuși diafană,
Din lume exilară neaflînd limanul său,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană -
                                                                  Acela să fiu eu.


- Să faci minuni ? Nu-i asta . Nu mă-nțelegi, iubite -
Pe creștetul lui mîndru ea mîinile și-a pus.
Sunt taine-n astă lume atît de neghicite,
De-ai spune viața toată, tot n-ai sfîrșit de spus.


Vezi tu, eu te-aș vrea timid, un blînd băiet, să-mi spună
Cu ochii plini de visuri zadarnice povești,
S-adorm plecîndu-mi tîmpla la tîmpla ta - nebună !
Așa cum visasem ai fost, dar nu mai ești.


Pătate de-ndoiele a vieții tale vise -
Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,
Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.


Să fii un paj din basme și eu să fiu regină !
O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,
Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil !


Nu mintea ta, nu ochii ce fulgeră-n tăcere,
Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.
Mă doare - nu știu... glasul amestecat cu fiere,
Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.


Ce vrei ? Îmi pare-n ochii-ți că văd o veche vină.
În vorbă amintirea a unei crude munci,
În inima e-o parte cu totului străină -
De-ai fost vrodată tînăr, e foarte mult de-atunci !