Poezia Barza ( din Lectura ) de Duiliu Zamfirescu

            BARZA


Sus, pe Argeș, pe la munți,
Au rămas codrii cărunți,
Jos în vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi;
Iar un cuc cu pana sură
Și-a spus numele din gură:
Cu-cu!


Iar prin crânguri s-aud semne:
Ghionoaia taie lemne,
Gaița într-o gârneață
Se proclamă cântăreață,
Iar din preajma somnului
Ies gîndacii Domnului
Ro-șii!


Chiar și hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr` de călători
Toamna fără de cântări
S-a umplut de rîndunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă!


Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul dimineților,
Paznicul fâneților,
Și-ar fi tras pe vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă
Ci-ne-i?

Poezia Barza ( din Lectura ) de Duiliu Zamfirescu

            BARZA


Sus, pe Argeș, pe la munți,
Au rămas codrii cărunți,
Jos în vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi;
Iar un cuc cu pana sură
Și-a spus numele din gură:
Cu-cu!


Iar prin crânguri s-aud semne:
Ghionoaia taie lemne,
Gaița într-o gârneață
Se proclamă cântăreață,
Iar din preajma somnului
Ies gîndacii Domnului
Ro-șii!


Chiar și hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr` de călători
Toamna fără de cântări
S-a umplut de rîndunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă!


Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul dimineților,
Paznicul fâneților,
Și-ar fi tras pe vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă
Ci-ne-i?

Poezia Toporul și Pădurea ( din Lectura ) de Grigore Alexandrescu

          TOPORUL ȘI PĂDUREA


Minuni în vremea noastră nu văz a se, mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială ; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care prorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea,
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
Și care îmi zicea
Că și el o știa
De la strămoșii lui,

Care strămoșii ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui


Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăranse dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știi însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate : vremea desăvârșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
Începu să sluțească pădurea cea bătrână.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte :
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape !
În fundul unei sobe țăranu-o să ne-ngroape!”
- „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Ș care era singur ceva mai la o parte.
- „Nu.” - „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăracul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească.”
Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dând în drepta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întâmplare.


Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieșce țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.

Poezia Toporul și Pădurea ( din Lectura ) de Grigore Alexandrescu

          TOPORUL ȘI PĂDUREA


Minuni în vremea noastră nu văz a se, mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială ; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care prorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea,
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
Și care îmi zicea
Că și el o știa
De la strămoșii lui,

Care strămoșii ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui


Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăranse dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știi însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate : vremea desăvârșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
Începu să sluțească pădurea cea bătrână.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte :
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape !
În fundul unei sobe țăranu-o să ne-ngroape!”
- „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Ș care era singur ceva mai la o parte.
- „Nu.” - „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăracul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească.”
Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dând în drepta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întâmplare.


Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieșce țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.