Poezia O,-Nțelepciune, Ai Aripi De Ceapă ! de Mihai Eminescu

O,-NȚELEPCIUNE, AI ARIPI DE CEAPĂ



Ce mîni subțiri s-apucă de perdele
Și într-o parte timide le trag !
În umbra dulce, după vechi zâbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vîntu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mîngîiați de vînt -
Lumini pe ape, neguri pe pămînt.



O,-nțelepciune, ai aripi de ceară !
Ne-ai luat tot făr` să ne dai nimic,
Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Și totuși eu în ceruri te ridic :
M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte,
Căci orice-ar fi ce ne așteaptă - moarte !



Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai brațul sculptorului grec,
Oricît oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gîndul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă :
Piedută-i a naturii sfîntă limbă.



În viața mea - un rai în asfințire -
Se scuturau flori albe de migdal ;
Un vis purtam în fiece gîndire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val ;
[A zorilor suavă înflorire
Se prelungea pînă-n amurgul pal,]
În văi de vis, în codri plini de cînturi,
Atîrnau arfe îngerești pe vînturi.



Și tot ce codrul a gîndit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun : izvorul lunecînd la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în rîsul meu, în plînsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.



În van cat întregimea vieții mele
Și armonia dulcii tinereți ;
Cu-a tale lumii, cu mii de mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveți ;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipsește viața acestei vieți ;
Ce-a fost frumos e zi numai părere -
Cînd nu mai crezi, să cînți mai ai putere ?



Și dacă nu-i nimic decît părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar - amăgitor ;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca niște nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.



Suntem nențelese literele vremii
Oricît ai adînci semnul lor șters ?
Suntem plecați sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers ?
Suntem numai spre-a da viață problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers ?
Și orice loc și orice timp, oriunde,
Același vecinice-ntrebări ascnde ?

Poezia O,-Nțelepciune, Ai Aripi De Ceapă ! de Mihai Eminescu

O,-NȚELEPCIUNE, AI ARIPI DE CEAPĂ



Ce mîni subțiri s-apucă de perdele
Și într-o parte timide le trag !
În umbra dulce, după vechi zâbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vîntu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mîngîiați de vînt -
Lumini pe ape, neguri pe pămînt.



O,-nțelepciune, ai aripi de ceară !
Ne-ai luat tot făr` să ne dai nimic,
Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Și totuși eu în ceruri te ridic :
M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte,
Căci orice-ar fi ce ne așteaptă - moarte !



Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai brațul sculptorului grec,
Oricît oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gîndul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă :
Piedută-i a naturii sfîntă limbă.



În viața mea - un rai în asfințire -
Se scuturau flori albe de migdal ;
Un vis purtam în fiece gîndire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val ;
[A zorilor suavă înflorire
Se prelungea pînă-n amurgul pal,]
În văi de vis, în codri plini de cînturi,
Atîrnau arfe îngerești pe vînturi.



Și tot ce codrul a gîndit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun : izvorul lunecînd la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în rîsul meu, în plînsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.



În van cat întregimea vieții mele
Și armonia dulcii tinereți ;
Cu-a tale lumii, cu mii de mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveți ;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipsește viața acestei vieți ;
Ce-a fost frumos e zi numai părere -
Cînd nu mai crezi, să cînți mai ai putere ?



Și dacă nu-i nimic decît părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar - amăgitor ;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca niște nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.



Suntem nențelese literele vremii
Oricît ai adînci semnul lor șters ?
Suntem plecați sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers ?
Suntem numai spre-a da viață problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers ?
Și orice loc și orice timp, oriunde,
Același vecinice-ntrebări ascnde ?

Poezia Noi Amîndoi Avem Același Dascăl de Mihai Eminescu

NOI AMÎNDOI AVEM ACELAȘI DASCĂL



Noi amîndoi avem același dascăl,
Școlari suntem aceleiași păreri...
Unitul gînd oricine recunoască-l.
Ce știi tu azi, eu am știut de ieri.
De-aceleași lucruri plîngem noi și rîdem...
Non idem est si duo discunt idem.



Tu zici că patria e-n decădere,
De rîs și de ocară c-au ajuns ;
Cînd cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Ca de rușine ochii să-i închidem :
Non idem est si duo discunt idem.



Căci din adîncul gîndurilor tale
Răsare ură din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.
Cu-același gînd, noi totuși ne desfidem :
Non idem est si duo discunt idem.



Pe mine răul, deși rîd, mă doare,
Mă ține liniștea vieții-ntregi ;
Iar tu uiți tot la raza de splendoare
Ce-o vars-asupra ta a lumii regi...
Ș-ai vrea cu proprii mîni să ne ucidem :
Non idem est si duo discunt idem.



E greu a spune ce deosebire
Ne-a despărțit, de nu mergem de-a valma.
Și s-ar vedea atunci fără-ndoială
Cînd noi ne-am scoate suflete-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidef :
Non idem est si duo discunt idem.

Poezia Noi Amîndoi Avem Același Dascăl de Mihai Eminescu

NOI AMÎNDOI AVEM ACELAȘI DASCĂL



Noi amîndoi avem același dascăl,
Școlari suntem aceleiași păreri...
Unitul gînd oricine recunoască-l.
Ce știi tu azi, eu am știut de ieri.
De-aceleași lucruri plîngem noi și rîdem...
Non idem est si duo discunt idem.



Tu zici că patria e-n decădere,
De rîs și de ocară c-au ajuns ;
Cînd cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Ca de rușine ochii să-i închidem :
Non idem est si duo discunt idem.



Căci din adîncul gîndurilor tale
Răsare ură din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.
Cu-același gînd, noi totuși ne desfidem :
Non idem est si duo discunt idem.



Pe mine răul, deși rîd, mă doare,
Mă ține liniștea vieții-ntregi ;
Iar tu uiți tot la raza de splendoare
Ce-o vars-asupra ta a lumii regi...
Ș-ai vrea cu proprii mîni să ne ucidem :
Non idem est si duo discunt idem.



E greu a spune ce deosebire
Ne-a despărțit, de nu mergem de-a valma.
Și s-ar vedea atunci fără-ndoială
Cînd noi ne-am scoate suflete-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidef :
Non idem est si duo discunt idem.