Poezia Baladă Obișnuită de Nicolae Labiș

BALADĂ OBIȘNUITĂ



De-ți potrivești pe suflet un vis prea larg și greu,
Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază,
El cade-n falduri strîmte, împleticit de pas -
Ca un veșmînt străin, te rușinează.




Pe arcul lui Ulise zadarnic mîna pui,
Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură,
Încremenită-n tolbă săgeată va dormi -
Modest, alege-ți arcul pe măsură.




Atunci prin zeci de ținte va zbîrnîi sonoră,
Cu agerimi depline, săgeata ta de fier,
Și-o vei putea întoarce oricînd,  cu semenție,
Spre nourii vrăjmași ce trec pe cer.




L-a înduioșat o frunză
Care zgribulea în ceață,
L-a mîhnit o floare albă
Veștejită pe fineață,




L-a-ncîntat un zbor de păsări,
Rotunjit pe-albastru bolții -
Și-a privi cu tulburare
Cum își scoate iarba colții.




A simmțit apoi iubirea
Cum deasupra lui înclină
Cupa plină-mbătătoare
De mireasmă și lumină.




A crezut atunci că știe
Tot ce pot afla poeții,
Cadențînd ușor și searbăd
Bucuria grea a vieții.




Din naiv grăunte, visul
S-a mărit apoi - un munte.
El visa cu-alexandrinul
Timpurile să le-nfrunte.




Își vedea iubita-n veacuri
Pe dactile legănată.
Străvezie peste moarte,
Noua donnă-angelicată.




Ea, materială încă,
Gravă-l ascultă și tristă -
Exigența pentru versuri
În iubirea nu există.




Cînd iubita nu e critic,
Doru-n stihuri ți-l revarsă -
Nu te va mustra severă
Că de ce ți-i rima ștearsă ?





Dimpotrivă, de mîndrie,
Dulce tresălta-va pieptu-i.
Va rosti măgulitoare :
Ce romantic și deșteptu-i !




Nou recrut în cavalcada
Cu pegași și muze blînde,
Tinere voios îmi fluturi
Plete de vînt răsfrînte.




Lupta trudnică începe
Cu o fierbere enormă :
Cum rimau înaintașii ?
Ce e fond și ce e formă  ?




Totuși rimele și ritmul
Prind cu greu vibrări de clopot,
Vorbele se cer în proză
Unde-ar luneca mai slobod.





Nu renunți ; pe mînă numeri
Șiruri de silabe rare -
Versul însă parcă strigă
A obidă și sforțare.




Marea sună-n piculină,
Lacul sună-a căngi și roți...
Din întreaga-ți străduință
Înțelegi atît : nu poți !





Adolescența, soră cu marile elanuri,
Adolescența, soră cu marile greșeli,
S-a scurs, lăsînd în urmă bagaje desfăcute
Și remușcări ce nu poți să le-nșeli.




Din gînduri răzlețite, din îndoieli sumare,
Se țese cugetarea cu luciu strict egal.
Te vezi ca-ntr-o oglindă, mai slab decît crezuseți
Nevrednic de-ncîntatu-ți ideal.




Cînd te-nălțai spre slavă era ușor urcușul,
Pe aripi iluzorii creștea în larg ocol.
Acum privindu-ți fața, te înspăimînți deodată
De saltul greu care-l încerci în gol.





Există viață largă necadențătă încă,
Ce-n viitor deschide fantastice ferești.
Complexa-i frămîntare, esența ei - și lupta
N-o poți crea. Poți însă s-o trăiești.




Din resturi consumate încercări sterile
Alt vis să-ți renvie, ascultă azi alt glas.
Întîrziat sosi-vei în locuri unde
Ești așteptat în acest ultim ceas.





Nici pentru tineri viața nu-i nesfîrșit de lungă -
Ea nu aștepta-n poartă intimului banchet.
De timpuriu gîndește să faci ceva durabil,
Dacă nu vrei să putrezești încet.





Ai vrut spui în versuri ce-nseamnă duioșia,
Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă și spre țel.
N-ai reușit. Și totuși mai este încă vreme -
Poți spune-acestea toate și-n alt fel.




Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare,
Vei părăsi altarul trecutei amăgiri.
În față satul umed își suie-n ceață fumul,
Printre copacii toamnelor, subțiri.




În încăperea albă e-un univers mărunt,
Plăpînde trupuri strînse în straie de aba,
Ochi în candori sfioase și cranii tunse scurt...
Acestea toate în puterea ta.





Priviri și-abecedare catalizezi sever
Ca să se nască sarea învățăturii, nouă.
Afară plouă-n silă cerul uriaș,
Răcoare-mbelșugată,-afară plouă.




Sub creștetele tunse se plămădesc imagini
Ce-au să se împlinească în anii care vin.
Mai știi - poeți de seamă îi vei cunoaște mîine.
Ți-s dragi. Nu ești invidios, puțin ?

Poezia Baladă Obișnuită de Nicolae Labiș

BALADĂ OBIȘNUITĂ



De-ți potrivești pe suflet un vis prea larg și greu,
Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază,
El cade-n falduri strîmte, împleticit de pas -
Ca un veșmînt străin, te rușinează.




Pe arcul lui Ulise zadarnic mîna pui,
Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură,
Încremenită-n tolbă săgeată va dormi -
Modest, alege-ți arcul pe măsură.




Atunci prin zeci de ținte va zbîrnîi sonoră,
Cu agerimi depline, săgeata ta de fier,
Și-o vei putea întoarce oricînd,  cu semenție,
Spre nourii vrăjmași ce trec pe cer.




L-a înduioșat o frunză
Care zgribulea în ceață,
L-a mîhnit o floare albă
Veștejită pe fineață,




L-a-ncîntat un zbor de păsări,
Rotunjit pe-albastru bolții -
Și-a privi cu tulburare
Cum își scoate iarba colții.




A simmțit apoi iubirea
Cum deasupra lui înclină
Cupa plină-mbătătoare
De mireasmă și lumină.




A crezut atunci că știe
Tot ce pot afla poeții,
Cadențînd ușor și searbăd
Bucuria grea a vieții.




Din naiv grăunte, visul
S-a mărit apoi - un munte.
El visa cu-alexandrinul
Timpurile să le-nfrunte.




Își vedea iubita-n veacuri
Pe dactile legănată.
Străvezie peste moarte,
Noua donnă-angelicată.




Ea, materială încă,
Gravă-l ascultă și tristă -
Exigența pentru versuri
În iubirea nu există.




Cînd iubita nu e critic,
Doru-n stihuri ți-l revarsă -
Nu te va mustra severă
Că de ce ți-i rima ștearsă ?





Dimpotrivă, de mîndrie,
Dulce tresălta-va pieptu-i.
Va rosti măgulitoare :
Ce romantic și deșteptu-i !




Nou recrut în cavalcada
Cu pegași și muze blînde,
Tinere voios îmi fluturi
Plete de vînt răsfrînte.




Lupta trudnică începe
Cu o fierbere enormă :
Cum rimau înaintașii ?
Ce e fond și ce e formă  ?




Totuși rimele și ritmul
Prind cu greu vibrări de clopot,
Vorbele se cer în proză
Unde-ar luneca mai slobod.





Nu renunți ; pe mînă numeri
Șiruri de silabe rare -
Versul însă parcă strigă
A obidă și sforțare.




Marea sună-n piculină,
Lacul sună-a căngi și roți...
Din întreaga-ți străduință
Înțelegi atît : nu poți !





Adolescența, soră cu marile elanuri,
Adolescența, soră cu marile greșeli,
S-a scurs, lăsînd în urmă bagaje desfăcute
Și remușcări ce nu poți să le-nșeli.




Din gînduri răzlețite, din îndoieli sumare,
Se țese cugetarea cu luciu strict egal.
Te vezi ca-ntr-o oglindă, mai slab decît crezuseți
Nevrednic de-ncîntatu-ți ideal.




Cînd te-nălțai spre slavă era ușor urcușul,
Pe aripi iluzorii creștea în larg ocol.
Acum privindu-ți fața, te înspăimînți deodată
De saltul greu care-l încerci în gol.





Există viață largă necadențătă încă,
Ce-n viitor deschide fantastice ferești.
Complexa-i frămîntare, esența ei - și lupta
N-o poți crea. Poți însă s-o trăiești.




Din resturi consumate încercări sterile
Alt vis să-ți renvie, ascultă azi alt glas.
Întîrziat sosi-vei în locuri unde
Ești așteptat în acest ultim ceas.





Nici pentru tineri viața nu-i nesfîrșit de lungă -
Ea nu aștepta-n poartă intimului banchet.
De timpuriu gîndește să faci ceva durabil,
Dacă nu vrei să putrezești încet.





Ai vrut spui în versuri ce-nseamnă duioșia,
Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă și spre țel.
N-ai reușit. Și totuși mai este încă vreme -
Poți spune-acestea toate și-n alt fel.




Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare,
Vei părăsi altarul trecutei amăgiri.
În față satul umed își suie-n ceață fumul,
Printre copacii toamnelor, subțiri.




În încăperea albă e-un univers mărunt,
Plăpînde trupuri strînse în straie de aba,
Ochi în candori sfioase și cranii tunse scurt...
Acestea toate în puterea ta.





Priviri și-abecedare catalizezi sever
Ca să se nască sarea învățăturii, nouă.
Afară plouă-n silă cerul uriaș,
Răcoare-mbelșugată,-afară plouă.




Sub creștetele tunse se plămădesc imagini
Ce-au să se împlinească în anii care vin.
Mai știi - poeți de seamă îi vei cunoaște mîine.
Ți-s dragi. Nu ești invidios, puțin ?

Cînd Se Juca Elisa Muller... de Mihai Eminescu

CÎND SE JUCA ELISA MULLER...


Pe genunchii-mi te-am purtat,
Ți-am privit în față,
Ochii-mi ochii-ți a cătat,
Gura-mi buza-ți creață -
Și m-am pus pe sărutat.
Cine mă învață ?


Ca o mamă blînd și lin
Ce-un copil răsfață,
Mîngîiat-ai fruntea mea
Și m-ai strîns în brață.
Ah, cît te iubesc de mult !
Cine mă învață ?


Eu mă duc, te părăsesc -
Nu mă privi șuler,
La spectacol mă pornesc.
Stăi să-mi văd de guler.
În teatru romînesc
Azi e Elisa Muller.


Un copil netrebnic sunt -
Spune-mi-o-apăsată.
Mi-ai legat acest cuvînt
De viața-mi toată,
Mi l-ai dat roșind, plîngînd
Cînd ai fost - ciudată.


Ah, surîde-mi înc-un pic
Și nu-mi fi ursuză,
Căci cu degetul cel mic
Te ating pe buză.
Și șoptește-mi un nimic
Nimeni să n-auză.


Astăzi e duminecă.
Pac ! și una bună.
Mi te las nebună...
Trage-te de mînecă...
Ce știi de-i minciună.


Nici nu știi, o, turture,
Ce-mi auz de-a bine.
Tu gîndești cine știi ce
Și te uiți la mine.
Ah, iubită mitite,
Cum te-ador pe tine.


Un nimic, un cuvințel,
Sps după perdeauă,
E o piatră de inel,
E a nopții neauă,
Arde-atît încît cu el
Aș aprinde-o steauă.


Ș-apoi taci ca nu cumva
Să audă-o floare
C-ai șoptit așa ceva ;
Din ascunzătoare
S-ar roși - nmai, mai așa
Cum o oarecare.


Cum te uiți așa, năuc,
Și-n gîndirii te-nsinguri,
Ești tu ziuă lîngă nuc,
Ești tu noaptea-n crînguri,
Să te iau și să te duc,
Să fim numai singuri.


Ș-atunci n-om vorbi de fel:
Vorba este pleavă.
Cînd se iubesc doi astfel,
- Inimă bolnavă -
Atunci tac, tac cumințel,
Noaptea în dumbravă.

Cînd Se Juca Elisa Muller... de Mihai Eminescu

CÎND SE JUCA ELISA MULLER...


Pe genunchii-mi te-am purtat,
Ți-am privit în față,
Ochii-mi ochii-ți a cătat,
Gura-mi buza-ți creață -
Și m-am pus pe sărutat.
Cine mă învață ?


Ca o mamă blînd și lin
Ce-un copil răsfață,
Mîngîiat-ai fruntea mea
Și m-ai strîns în brață.
Ah, cît te iubesc de mult !
Cine mă învață ?


Eu mă duc, te părăsesc -
Nu mă privi șuler,
La spectacol mă pornesc.
Stăi să-mi văd de guler.
În teatru romînesc
Azi e Elisa Muller.


Un copil netrebnic sunt -
Spune-mi-o-apăsată.
Mi-ai legat acest cuvînt
De viața-mi toată,
Mi l-ai dat roșind, plîngînd
Cînd ai fost - ciudată.


Ah, surîde-mi înc-un pic
Și nu-mi fi ursuză,
Căci cu degetul cel mic
Te ating pe buză.
Și șoptește-mi un nimic
Nimeni să n-auză.


Astăzi e duminecă.
Pac ! și una bună.
Mi te las nebună...
Trage-te de mînecă...
Ce știi de-i minciună.


Nici nu știi, o, turture,
Ce-mi auz de-a bine.
Tu gîndești cine știi ce
Și te uiți la mine.
Ah, iubită mitite,
Cum te-ador pe tine.


Un nimic, un cuvințel,
Sps după perdeauă,
E o piatră de inel,
E a nopții neauă,
Arde-atît încît cu el
Aș aprinde-o steauă.


Ș-apoi taci ca nu cumva
Să audă-o floare
C-ai șoptit așa ceva ;
Din ascunzătoare
S-ar roși - nmai, mai așa
Cum o oarecare.


Cum te uiți așa, năuc,
Și-n gîndirii te-nsinguri,
Ești tu ziuă lîngă nuc,
Ești tu noaptea-n crînguri,
Să te iau și să te duc,
Să fim numai singuri.


Ș-atunci n-om vorbi de fel:
Vorba este pleavă.
Cînd se iubesc doi astfel,
- Inimă bolnavă -
Atunci tac, tac cumințel,
Noaptea în dumbravă.