Poezia Spinul de George Coșbuc

SPINUL


Stetea frumoasa pe-un răzor ;
Voinicul lîngă ea devale,
Să-i scoată spinul din picior.
Și ea plîngea : - ,,Un spin în cale !
De ce tot rîzi ? Ah, cum mă dor
Aceste rîsete-ale tale !''




Ea are flori de crîng la sîn
Și-n păr un trandafir sălbatic,
Și părul ei de rouă-i plin.



- ,,Ei, las' să rîd ! Tu ai cules
Trei fragi, venind peste coline,
Și vezi cu ce mi te-ai ales !''
- ,,Trei fragi ? Și-atît e doară bine !
Căci n-am putut în deal să ies ;
Trei fragi de-ar fi, sînt pentru tine !''





Cu ochii-nchiși și strînși de tot,
Ea de dureri izbea piciorul :
- ,,Ah, lasă-mă, că nu mai pot !''




- ,,Fricoasă ești !'' - ,,Da ! Te-aș vedea !
Fricoasă eu ? Așa e frica ?
N-ai milă de durerea mea !
Nu-ți pasă !'' - ,,Da ! Ca de nimica !
Ba-mi pasă mult, că eu n-aș vrea
Să-mi fie schioapă nevestica !''




Ea-și potrivește floare-n păr,
Și-i înfloresc zîmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr.





- ,,Să fiu chiar schioapă, ce-i apoi ?
Că ce ți-e drag, tot drag rămîne !''
- ,,Eu nu zic ba ! Dar uite, joi
Ni-e nunta, dragă, e ca mîne -
Tu cum să joci ? Sărac de noi !
Să stai la masă-ntre bătrîne !''





Ea-și ține brațul stîng pe piapt
Și-ncetișor desmiardă fruntea
Flăcăului cu brațul drept.




- ,,Eu ție vreau să-ți fiu pe plac ;
Și n-o să joc, și cei cu asta ?''
- ,,Așa-i ! Dar eu ? Eu ce să fac ?
La nuntă-mi, bată-o năpasta,
Să nu joc eu ? De-aș ști că zac,
La nuntă vreau să-mi joc nevasta !''





Ea rîde-acum ! - ,,Nebun ce ești !''
Flăcăul grabnic să ridică :
- ,,Ei, iacă spinul ! Ce-mi plătești ?''




- ,,Vrei plată ? Uite, ai trei fragi,
Și din cosiți-ți dau bujorii...''
- ,,Și toată frunza de pe fagi !
De dor de fragi se plîng feciorii ?
De flori dă-mi ochii tăi cei dragi,
Și pentru fragi dă-mi obrăjorii !''




Și ea-l lovește-ncetișor,
Zîmbind, cu palma peste gură.
- ,,Eu știu ! Să ceri așa-i ușor !




Dar las' acum ! E joi aici,
Și nimeni, așteptînd nu moare !''
- ,,Mă porți ca pe copiii mici ! -
Dar joi, să știi ! Trei fragi și-o floare !
Și joi tu n-ai ce să mai zici,
Că pentru multe-mi ești datoare !''

Poezia Spinul de George Coșbuc

SPINUL


Stetea frumoasa pe-un răzor ;
Voinicul lîngă ea devale,
Să-i scoată spinul din picior.
Și ea plîngea : - ,,Un spin în cale !
De ce tot rîzi ? Ah, cum mă dor
Aceste rîsete-ale tale !''




Ea are flori de crîng la sîn
Și-n păr un trandafir sălbatic,
Și părul ei de rouă-i plin.



- ,,Ei, las' să rîd ! Tu ai cules
Trei fragi, venind peste coline,
Și vezi cu ce mi te-ai ales !''
- ,,Trei fragi ? Și-atît e doară bine !
Căci n-am putut în deal să ies ;
Trei fragi de-ar fi, sînt pentru tine !''





Cu ochii-nchiși și strînși de tot,
Ea de dureri izbea piciorul :
- ,,Ah, lasă-mă, că nu mai pot !''




- ,,Fricoasă ești !'' - ,,Da ! Te-aș vedea !
Fricoasă eu ? Așa e frica ?
N-ai milă de durerea mea !
Nu-ți pasă !'' - ,,Da ! Ca de nimica !
Ba-mi pasă mult, că eu n-aș vrea
Să-mi fie schioapă nevestica !''




Ea-și potrivește floare-n păr,
Și-i înfloresc zîmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr.





- ,,Să fiu chiar schioapă, ce-i apoi ?
Că ce ți-e drag, tot drag rămîne !''
- ,,Eu nu zic ba ! Dar uite, joi
Ni-e nunta, dragă, e ca mîne -
Tu cum să joci ? Sărac de noi !
Să stai la masă-ntre bătrîne !''





Ea-și ține brațul stîng pe piapt
Și-ncetișor desmiardă fruntea
Flăcăului cu brațul drept.




- ,,Eu ție vreau să-ți fiu pe plac ;
Și n-o să joc, și cei cu asta ?''
- ,,Așa-i ! Dar eu ? Eu ce să fac ?
La nuntă-mi, bată-o năpasta,
Să nu joc eu ? De-aș ști că zac,
La nuntă vreau să-mi joc nevasta !''





Ea rîde-acum ! - ,,Nebun ce ești !''
Flăcăul grabnic să ridică :
- ,,Ei, iacă spinul ! Ce-mi plătești ?''




- ,,Vrei plată ? Uite, ai trei fragi,
Și din cosiți-ți dau bujorii...''
- ,,Și toată frunza de pe fagi !
De dor de fragi se plîng feciorii ?
De flori dă-mi ochii tăi cei dragi,
Și pentru fragi dă-mi obrăjorii !''




Și ea-l lovește-ncetișor,
Zîmbind, cu palma peste gură.
- ,,Eu știu ! Să ceri așa-i ușor !




Dar las' acum ! E joi aici,
Și nimeni, așteptînd nu moare !''
- ,,Mă porți ca pe copiii mici ! -
Dar joi, să știi ! Trei fragi și-o floare !
Și joi tu n-ai ce să mai zici,
Că pentru multe-mi ești datoare !''

Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu

MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838

Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu

MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838