Poezia În Biserică de George Coșbuc

ÎN BISERICĂ



O, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul, -
Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul,
Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu.




Atîta sînt de rece, mă-nfior să o spun.
O, dacă știi tu, Fanny, că-mi ești atît de dragă,
Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă,
Din cît sînt rău, iubito, o, vino, fă-mă bun !
Ești tare cît să-mi spulberi a sufletului mumii
Cu cel mai gingaș tremur al ochilor azuri,
Tu risipești c-un zîmbet a mele-nvățături, -
O, vino și-mi răstoarnă pe toți savanții lumii !





Credințele-mprăștiate le voi uni mănunchi,
Din patima iubirii mă voi renaște iară,
Ca-n sufletul meu veșted speranța să răsară,
Voi sta cu tine, dragă, alăturea-n genunchi
În fața sfintei mame, sub bolțile-ncrustate
D-albastrul zugrăvelii ; și-o cruce sărutînd,
Mă vei vedea, iubito, pe piatra goală stînd,
La candela eternă cu mîni împreunate.




Și eu voi prinde ruga din piul tău respir,
Precum din gura mamei copilul ia cuvinte
Să zică tot aceea zice ea nainte ;
Pristol îmi voi fi ochii și gura ta potir.
Atît de ideală, blîndețea ta mă-nbete
Să simt în ea căldura vangheliei lui Crist,
Și-ți scuturi alba frunte sub Dunărea de plete.
Vorbește-mi de speranță, de rai și Dumnezeu,
De tot ce nu-mi încape în inima pustie :
Ce n-am crezut d-a pururi, eu îți voi crede ție,
Și face-mi-voi o dogmă din tot cuvîntul tău.
Mă va-nspira de nobil al ochilor tăi plimbet
Și-atîta poezie din ochi am să culeg ;
Zîmbindu-ți inocența din sufletul întreg,
Eu voi cunoaște raiul din fiecare zîmbet.





Voiește numai, dragă, și-atît de bun voi fi !
Eu nu iubesc pe nime, sînt lut sălbatic, Fanny,
Dar cere-mi tu, și vecinic îmi voi iubi dușmanii,
De-mi zici să iubesc petri, eu petri voi iubi.
Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă !
Din cît sînt rău, o, vino, cuprinde-mă-n sublim,
Fă tot ce vrei din mine ! De-mi pari cu cheruvim,
Îmi fac din tine idol și-atît îmi ești de dragă !





Oh, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul, -
Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul,
Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu.

Poezia În Biserică de George Coșbuc

ÎN BISERICĂ



O, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul, -
Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul,
Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu.




Atîta sînt de rece, mă-nfior să o spun.
O, dacă știi tu, Fanny, că-mi ești atît de dragă,
Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă,
Din cît sînt rău, iubito, o, vino, fă-mă bun !
Ești tare cît să-mi spulberi a sufletului mumii
Cu cel mai gingaș tremur al ochilor azuri,
Tu risipești c-un zîmbet a mele-nvățături, -
O, vino și-mi răstoarnă pe toți savanții lumii !





Credințele-mprăștiate le voi uni mănunchi,
Din patima iubirii mă voi renaște iară,
Ca-n sufletul meu veșted speranța să răsară,
Voi sta cu tine, dragă, alăturea-n genunchi
În fața sfintei mame, sub bolțile-ncrustate
D-albastrul zugrăvelii ; și-o cruce sărutînd,
Mă vei vedea, iubito, pe piatra goală stînd,
La candela eternă cu mîni împreunate.




Și eu voi prinde ruga din piul tău respir,
Precum din gura mamei copilul ia cuvinte
Să zică tot aceea zice ea nainte ;
Pristol îmi voi fi ochii și gura ta potir.
Atît de ideală, blîndețea ta mă-nbete
Să simt în ea căldura vangheliei lui Crist,
Și-ți scuturi alba frunte sub Dunărea de plete.
Vorbește-mi de speranță, de rai și Dumnezeu,
De tot ce nu-mi încape în inima pustie :
Ce n-am crezut d-a pururi, eu îți voi crede ție,
Și face-mi-voi o dogmă din tot cuvîntul tău.
Mă va-nspira de nobil al ochilor tăi plimbet
Și-atîta poezie din ochi am să culeg ;
Zîmbindu-ți inocența din sufletul întreg,
Eu voi cunoaște raiul din fiecare zîmbet.





Voiește numai, dragă, și-atît de bun voi fi !
Eu nu iubesc pe nime, sînt lut sălbatic, Fanny,
Dar cere-mi tu, și vecinic îmi voi iubi dușmanii,
De-mi zici să iubesc petri, eu petri voi iubi.
Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă !
Din cît sînt rău, o, vino, cuprinde-mă-n sublim,
Fă tot ce vrei din mine ! De-mi pari cu cheruvim,
Îmi fac din tine idol și-atît îmi ești de dragă !





Oh, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul, -
Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul,
Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu.

Poezia Confesiuni de Nicolae Labiș

CONFESIUNI


           1 

Mîngîie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vînturi și ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare.




Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin !
Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n fața paharelor de vin
Ce-mi scăpară-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul.




Am strîns atîtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.




Mă las purtat de focul aprins sub placa frunții
Ca norii ce se lasă mînați de vijelii
Și dornici să cunoască atingerea cu munții
Cînd trec prin brazi dau vamă și rup din ei fășii.




              2

Am fost stup de pofte și de miere,
Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gîndurile, mîinile, ridicau tăcere
Și melancolie densă și putere
Spre multiplicata față ce mă cere




Pentru veșnicie, pentru înviere -
Veverițe albe lunecînd pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun ?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun ?




Ai venit cînd toamna soarele-și sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Și asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.




Ai tras podul, poarta. Și zidiri roșcate,
Crenelări severe, iederi în plus
Închizînd atîtea fumuri inelate,
Purități de pîlcă strînsă sub lăcate,
Și vîltori de sînge cu ecou ce bate
În pereți de clopot ceruit, să-noate
Au pornit ; și-n zarea zărilor s-au dus.




Și s-a stins în minte ultimul meu gînd.
Parcă-mi ești alături încă. Pînă cînd ?
Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi
Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănîndu-mi, soarele și azi
Ar privi cenușa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.




Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi.


               3

Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți
Și curg încete frunze și-s pașii mai înceți,
Pe-arginturile minții tresaltă întrebări
Cum joacă pe icoană lumini de lumînări.




Și înghețate colburi pe vînt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Și-atîrnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atît de mort acolo și zdrențuit de praf.




Iar oamenii-s mai singuri mișcîndu-se-ntre ei,
Și-a pus pe fețe toamna un vinețiu polei
Și se crispează rîsul puțin cîte puțin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,




Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub țest,
Și m-am gîndit ce doruri adînci, ce tandru rit,
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,




Și ce reproșuri poate și nedormite nopți
Curg în lividul sînge al strugurilor copți
Și vinul lăudîndu-l pleoapele mi-am strîns
Și nebăgat de seamă în mine surd am plîns.



              4


De ce-am crezut de-atîtea ori
Că-mi place o floare numai dintre atîtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc și-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi ?




Oh, cît de largă-i lumea : iubind și răspunzînd
O caut și o mîngîi fir după fir, pe rînd,
Fără să-ntreb vreodată de ce și-a ivit doar mie
Gingașa crizantemă întreaga tărie.




S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingașa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-atuncea-n lume nicicînd să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour și liniște să n-am.



              5

Să observați că niciodată
Na-m fost singur cu mine cum mulți au crezut,.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut.




Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeesc -
Nu i-am dat voie să moară.




Sub zenit
Am să fiu fericit
Cînd cineva
Descifrîndu-mi litera și inima mea
Va putea fi privit
Rîzînd ori rînjind
Ori plîngînd.

Poezia Confesiuni de Nicolae Labiș

CONFESIUNI


           1 

Mîngîie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vînturi și ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare.




Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin !
Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n fața paharelor de vin
Ce-mi scăpară-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul.




Am strîns atîtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.




Mă las purtat de focul aprins sub placa frunții
Ca norii ce se lasă mînați de vijelii
Și dornici să cunoască atingerea cu munții
Cînd trec prin brazi dau vamă și rup din ei fășii.




              2

Am fost stup de pofte și de miere,
Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gîndurile, mîinile, ridicau tăcere
Și melancolie densă și putere
Spre multiplicata față ce mă cere




Pentru veșnicie, pentru înviere -
Veverițe albe lunecînd pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun ?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun ?




Ai venit cînd toamna soarele-și sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Și asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.




Ai tras podul, poarta. Și zidiri roșcate,
Crenelări severe, iederi în plus
Închizînd atîtea fumuri inelate,
Purități de pîlcă strînsă sub lăcate,
Și vîltori de sînge cu ecou ce bate
În pereți de clopot ceruit, să-noate
Au pornit ; și-n zarea zărilor s-au dus.




Și s-a stins în minte ultimul meu gînd.
Parcă-mi ești alături încă. Pînă cînd ?
Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi
Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănîndu-mi, soarele și azi
Ar privi cenușa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.




Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi.


               3

Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți
Și curg încete frunze și-s pașii mai înceți,
Pe-arginturile minții tresaltă întrebări
Cum joacă pe icoană lumini de lumînări.




Și înghețate colburi pe vînt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Și-atîrnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atît de mort acolo și zdrențuit de praf.




Iar oamenii-s mai singuri mișcîndu-se-ntre ei,
Și-a pus pe fețe toamna un vinețiu polei
Și se crispează rîsul puțin cîte puțin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,




Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub țest,
Și m-am gîndit ce doruri adînci, ce tandru rit,
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,




Și ce reproșuri poate și nedormite nopți
Curg în lividul sînge al strugurilor copți
Și vinul lăudîndu-l pleoapele mi-am strîns
Și nebăgat de seamă în mine surd am plîns.



              4


De ce-am crezut de-atîtea ori
Că-mi place o floare numai dintre atîtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc și-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi ?




Oh, cît de largă-i lumea : iubind și răspunzînd
O caut și o mîngîi fir după fir, pe rînd,
Fără să-ntreb vreodată de ce și-a ivit doar mie
Gingașa crizantemă întreaga tărie.




S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingașa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-atuncea-n lume nicicînd să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour și liniște să n-am.



              5

Să observați că niciodată
Na-m fost singur cu mine cum mulți au crezut,.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut.




Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeesc -
Nu i-am dat voie să moară.




Sub zenit
Am să fiu fericit
Cînd cineva
Descifrîndu-mi litera și inima mea
Va putea fi privit
Rîzînd ori rînjind
Ori plîngînd.