LUMEA ÎMI PĂREA O CIFRĂ...
Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morți,
Măști ce rîd după comandă, cari ies de după porți
Și dispar - păpuși măiestre, ce că sunt nici că nu știu
Și-ntr-o lume de cadravre căutăm un suflet viu ;
Mă zbăteam dorind viață, cu ce sete eu cătam
Precum cel ce se îneacă se acață de-orice ram.
Dibuit-am în științe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.
N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc
Pînă cînd... blestăm momentul !... pîn'cea fost să te-ntîlnesc.
Oare sunt eu tot același ? Singur nu mai mă-nțeleg :
De clipirea genei tale putui viața să mi-o leg.
Eram mîndru - înjosirea, ba sclavia mă înveți :
Mă disprețuiesc pe mine... ce mai are astăzi preț ?
Îmi părea că împărații sunt pe lume un nimic
Căci ei nu țineau în mînă degetul tău dulce, mic,
Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult
Decît lumea, decît totul ce putusem să ascult ;
Mă miram cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu ?
Toate existau sub soare, pentru că exiști și tu.
