Poezia Lui Marx de Nicolae Labiș

             LUI MARX

                     I

Cînd dorm în petale uitate și triste, candorile,
Cînd surde convulsii cutremură lumea, cînd orele
Fug biciuite de vești în sălbatica larmă,
Cînd gîndul se plinbă-agitat și nu poate s-adoarmă,
Cînd liniște-ai spartă sub cizme și țipă și moare,
Mă gîndesc la bărbatul cu fruntea de un alb luminos,
Cu barbă imensă și sură tăiată-n curbare
De arcul mustăților negre pornite în jos,
Mă gîndesc la bărbatul lucid, generos, populat
De idei ce agită frenetic înalte drapele,
Așa cum de-un veac încheiat s-a săpat nepătat
Chipul viu în metalul memoriel mele.


                       II


A făurit Demiurgul pe om după chipu-l,
Dar mîinile Lui L-au Ttrădat și privirea-I la fel.
Înviat, s-a vădit imperfec ca nisipu-i
Că aduce prea vag cu supremul model,
Forme mai moi, ochi mai slabi și un sînge subțire...
Neliniștit mă întreb ce-ar fi dacă Naltul
Ar fi creat doar în planuri, lăsînd moștenire
Opera sa părintească în seamă la altul.



Ar fi fost mai multe dureri și nevoi decît sînt,
Mai multă prostie, deci crime-ar fi fost pe pămînt.
Stelele iarăși se-așează în unghi criminal,
Negre seninuri din nou se strecoară în plante,
Iarăși se prinde rugină pe-un alb ideal,
Iarăși dansează-ale morții perverse bacante,
Lumea se clatină iar suspendată-n abis,
Nările iarăși se umplu de fumuri amare,
Naivul meu suflet se zbate țipînd ca-ntr-un vis
Plin de vedenii albastre cu coadă și gheare.



                     III

Nu știu cum pot să se joace poeții cu-aceste
Rime ale traiului nostru prezent și concret,
Trist îi observ, aruncîndu-mi privirile peste
Invizibilul meu epolet.



 Marx, mi-amintesc și acuma de tine,
Zburdai cu puștanul în cîrcă, și-n creierul tău
Gînduri în timpul acesta treceau în dulbine,
Să limpezească pe veacuri lumina de hău.



Purtîndu-mi puștanul în mine în ritmuri îl zburd,
Dar amețitoare-i cadența, țesută din pară,
Se agită în mine-nvîrtindu-se, clocotu-i surd,
Răzbate afară și-astfel izbutește să doară.




Să doară-acest timp consemnîndul-l, să doară, să cheme
Lumea la clope și la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumea la fapte și la luciditate.


                             IV

Marx, Mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu.
N-o să te supere cînd am spun că-i al tău și al meu.
Tu ai visat c-au să spună cu toții : e al tău și al meu ;
Marx, mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu,
Gîndul să urce-n înalt, la popasuri s-adoarmă,
Pulsul să sune normal și să lunece orele
În armonioasă și limpede larmă.

Poezia Lui Marx de Nicolae Labiș

             LUI MARX

                     I

Cînd dorm în petale uitate și triste, candorile,
Cînd surde convulsii cutremură lumea, cînd orele
Fug biciuite de vești în sălbatica larmă,
Cînd gîndul se plinbă-agitat și nu poate s-adoarmă,
Cînd liniște-ai spartă sub cizme și țipă și moare,
Mă gîndesc la bărbatul cu fruntea de un alb luminos,
Cu barbă imensă și sură tăiată-n curbare
De arcul mustăților negre pornite în jos,
Mă gîndesc la bărbatul lucid, generos, populat
De idei ce agită frenetic înalte drapele,
Așa cum de-un veac încheiat s-a săpat nepătat
Chipul viu în metalul memoriel mele.


                       II


A făurit Demiurgul pe om după chipu-l,
Dar mîinile Lui L-au Ttrădat și privirea-I la fel.
Înviat, s-a vădit imperfec ca nisipu-i
Că aduce prea vag cu supremul model,
Forme mai moi, ochi mai slabi și un sînge subțire...
Neliniștit mă întreb ce-ar fi dacă Naltul
Ar fi creat doar în planuri, lăsînd moștenire
Opera sa părintească în seamă la altul.



Ar fi fost mai multe dureri și nevoi decît sînt,
Mai multă prostie, deci crime-ar fi fost pe pămînt.
Stelele iarăși se-așează în unghi criminal,
Negre seninuri din nou se strecoară în plante,
Iarăși se prinde rugină pe-un alb ideal,
Iarăși dansează-ale morții perverse bacante,
Lumea se clatină iar suspendată-n abis,
Nările iarăși se umplu de fumuri amare,
Naivul meu suflet se zbate țipînd ca-ntr-un vis
Plin de vedenii albastre cu coadă și gheare.



                     III

Nu știu cum pot să se joace poeții cu-aceste
Rime ale traiului nostru prezent și concret,
Trist îi observ, aruncîndu-mi privirile peste
Invizibilul meu epolet.



 Marx, mi-amintesc și acuma de tine,
Zburdai cu puștanul în cîrcă, și-n creierul tău
Gînduri în timpul acesta treceau în dulbine,
Să limpezească pe veacuri lumina de hău.



Purtîndu-mi puștanul în mine în ritmuri îl zburd,
Dar amețitoare-i cadența, țesută din pară,
Se agită în mine-nvîrtindu-se, clocotu-i surd,
Răzbate afară și-astfel izbutește să doară.




Să doară-acest timp consemnîndul-l, să doară, să cheme
Lumea la clope și la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumea la fapte și la luciditate.


                             IV

Marx, Mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu.
N-o să te supere cînd am spun că-i al tău și al meu.
Tu ai visat c-au să spună cu toții : e al tău și al meu ;
Marx, mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu,
Gîndul să urce-n înalt, la popasuri s-adoarmă,
Pulsul să sune normal și să lunece orele
În armonioasă și limpede larmă.

Poezia Un Altul Zise de Tudor Arghezi

UN ALTUL ZISE



Un altul zise : - Oameni, ca să-nțelegeți bine
Tot rostul fără seamăn, ce vi se și cuvine,
Și noi, tîlmacii legii, ne-am hotărît supuși
Să ascultăm porunca unei mai mar păpuși.
Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Președinte,
Totuna e, la urmă : zicală de cuvinte.
El dă dintr-o sprînceană, l-am și-nțeles, că-l știu,
Fie că-i cu coroană, tichie sau chipiu,
Și voia lui de pace
Sau de război e lege, că vrea sau se preface.
Atunci, se arătară cinci inși ca de argint,
Cu mîna-ncîrligată în sus, blagoslovînd,
Ca să dezlege, - zice Iordanul din pustie, -
Curelele opincii Celui-ce-va-să-vie.
Neîmbrăcați în piele de capră, groși în fuste
Și burți, dădeau dovadă că nu mîneau lăcuste,
Ca omul sihăstriei, naintemergătorul
Ioan Botezătorul.
Cu foalele lăsate sta otova piciorul.
Pe frunți purtau cunună cu fund, ca de tingire,
Sticlind din diamante, zmaralde și safire.
Veneau sunînd cădelniți în jurul lor și alții,
Un cor de glasuri, psalții.
- Noi sîntem todeauna cu orice stăpînire
Și-o legănăm cu stihuri cîntate din psaltire,
Creștinii cu creștinii, păgînii cu păgînii,
Că Dumnezeu ne-alege să ne-ascultăm stăpînii.
Ieșea șoptit un murmur, din pîlc, o rugăciune :
Deșertăciune-s toate, sîntem deșertăciune...
Nu-ți bizui nădezdea de mîine niciodată
Pe zilele, ca zoana și pleava vînturată...
În gemete și plînset ne trecem și-n povară...
Nu adunați în viață durerilor comoară.
Comoara voastră-i strînsă în cer și, după moarte,
Cel ce cunoaște toate vă cheamă și v-o-mparte...
Iubiți-vă mai-marii și-i ascultați... Veniți
Și-ngenuncheați la tronul aleșilor, smeriți...
Sînteți flămînzi desculți și goi ? Un sătul
Nu are ce v-așteaptă, pe voi, mai îndestul.
Uitați-vă-n văzduhuri cum cele zburătoare
Nu se-ngrijesc de hrană și-o au cu-mbelșugare...
Și cine-i înveștmîntă pe crini împărătește ?
Izvoarele și unda lor cine le păzește ?...
Răbdați cu bucurie mucenie și chin,
Prigoană, nedreptate, batjocură... Amin.

Poezia Un Altul Zise de Tudor Arghezi

UN ALTUL ZISE



Un altul zise : - Oameni, ca să-nțelegeți bine
Tot rostul fără seamăn, ce vi se și cuvine,
Și noi, tîlmacii legii, ne-am hotărît supuși
Să ascultăm porunca unei mai mar păpuși.
Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Președinte,
Totuna e, la urmă : zicală de cuvinte.
El dă dintr-o sprînceană, l-am și-nțeles, că-l știu,
Fie că-i cu coroană, tichie sau chipiu,
Și voia lui de pace
Sau de război e lege, că vrea sau se preface.
Atunci, se arătară cinci inși ca de argint,
Cu mîna-ncîrligată în sus, blagoslovînd,
Ca să dezlege, - zice Iordanul din pustie, -
Curelele opincii Celui-ce-va-să-vie.
Neîmbrăcați în piele de capră, groși în fuste
Și burți, dădeau dovadă că nu mîneau lăcuste,
Ca omul sihăstriei, naintemergătorul
Ioan Botezătorul.
Cu foalele lăsate sta otova piciorul.
Pe frunți purtau cunună cu fund, ca de tingire,
Sticlind din diamante, zmaralde și safire.
Veneau sunînd cădelniți în jurul lor și alții,
Un cor de glasuri, psalții.
- Noi sîntem todeauna cu orice stăpînire
Și-o legănăm cu stihuri cîntate din psaltire,
Creștinii cu creștinii, păgînii cu păgînii,
Că Dumnezeu ne-alege să ne-ascultăm stăpînii.
Ieșea șoptit un murmur, din pîlc, o rugăciune :
Deșertăciune-s toate, sîntem deșertăciune...
Nu-ți bizui nădezdea de mîine niciodată
Pe zilele, ca zoana și pleava vînturată...
În gemete și plînset ne trecem și-n povară...
Nu adunați în viață durerilor comoară.
Comoara voastră-i strînsă în cer și, după moarte,
Cel ce cunoaște toate vă cheamă și v-o-mparte...
Iubiți-vă mai-marii și-i ascultați... Veniți
Și-ngenuncheați la tronul aleșilor, smeriți...
Sînteți flămînzi desculți și goi ? Un sătul
Nu are ce v-așteaptă, pe voi, mai îndestul.
Uitați-vă-n văzduhuri cum cele zburătoare
Nu se-ngrijesc de hrană și-o au cu-mbelșugare...
Și cine-i înveștmîntă pe crini împărătește ?
Izvoarele și unda lor cine le păzește ?...
Răbdați cu bucurie mucenie și chin,
Prigoană, nedreptate, batjocură... Amin.