Poezia Toamna de Tudor Arghezi

TOAMNA


Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărprile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaș bancă-n frunze ne-așteptă la fîntîni.
Doi îngeri duc beteala fîntînilor pe mîni.




Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cînte, spărturile pe flaut.




Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mîngîi ochii...
Privirea întîrzie pe panglicile rochii.
Vreau degetul ușure să-l iau, să i0l dezmierd..:
Orice vroiesc rămîne îndeplinit pe sfert.




Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plînge ?
Apusul își întoarce cirezile prin sînge.
O ! mă ridic, pe suflet s-o strîng și s-o sărut -
Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.




Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată,
S-aplec la sărutare o frunte vinovată,
Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărie nouă
Și să-nviem adîncul izvoarelor de rouă.




Și cum scoboară noaptea, al'dată așteaptă,
Îmi pare veche luna - și steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aș fi vînat.


Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.

Poezia Toamna de Tudor Arghezi

TOAMNA


Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărprile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaș bancă-n frunze ne-așteptă la fîntîni.
Doi îngeri duc beteala fîntînilor pe mîni.




Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cînte, spărturile pe flaut.




Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mîngîi ochii...
Privirea întîrzie pe panglicile rochii.
Vreau degetul ușure să-l iau, să i0l dezmierd..:
Orice vroiesc rămîne îndeplinit pe sfert.




Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plînge ?
Apusul își întoarce cirezile prin sînge.
O ! mă ridic, pe suflet s-o strîng și s-o sărut -
Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.




Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată,
S-aplec la sărutare o frunte vinovată,
Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărie nouă
Și să-nviem adîncul izvoarelor de rouă.




Și cum scoboară noaptea, al'dată așteaptă,
Îmi pare veche luna - și steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aș fi vînat.


Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.

Poezia Icoană de Tudor Arghezi

ICOANĂ


Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare,
Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,
În care se repetă izvodul la culoare
Și chipurile crucii și florile, cum sunt.




În fața lunii, dreaptă, șoseaua-n vărgi cu plopii
S-a pardosit cu țoale din Jii și Mehedinți,
Și-n umbra fiecărui copac așteaptă popii,
Strîngînd în mîini tăcute cădelnițe fierbinți.




Ivirea se va face, pesemne, din cîmpie,
Prin albele cătune, pitite subt căciuli.
La moara adormită cu roata-n apa vie
S-au și sculat dulăii, molateci și ciufuli.




Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie,
Cum l-au știut întocmai, pe vremuri, cuvioșii.
Ce vezi ? Sobolii-nnalță biserici, mușuroaie.
Ce-auzi ? Văzduhul cîntă întreg cu toți cocoșii.

Poezia Icoană de Tudor Arghezi

ICOANĂ


Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare,
Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,
În care se repetă izvodul la culoare
Și chipurile crucii și florile, cum sunt.




În fața lunii, dreaptă, șoseaua-n vărgi cu plopii
S-a pardosit cu țoale din Jii și Mehedinți,
Și-n umbra fiecărui copac așteaptă popii,
Strîngînd în mîini tăcute cădelnițe fierbinți.




Ivirea se va face, pesemne, din cîmpie,
Prin albele cătune, pitite subt căciuli.
La moara adormită cu roata-n apa vie
S-au și sculat dulăii, molateci și ciufuli.




Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie,
Cum l-au știut întocmai, pe vremuri, cuvioșii.
Ce vezi ? Sobolii-nnalță biserici, mușuroaie.
Ce-auzi ? Văzduhul cîntă întreg cu toți cocoșii.