Poezia Biulbiul de Tudor Arghezi

BIULBIUL



Dimineața, seara, triste.
Triste oare-ntr-adevăr ?
Umbre-atîrnă de batiste
Și de fire lungi de păr.





De vor fi sau nu, precum
Ochiul de ciclop le vede,
Zugrăvite-n vînt cu fum,
N-au conture, nici parfum
Ramurile din livede.





Printre prunii din amurg
Cîntă-n ritmuri de tipsii
Ghiersul moale, stihul turc
Și arab, de la geamii.




Rugăciune ! Nebunie !
Ca bolnavii gem cu toții.
Sînt nebuni ? În chinovie
Au și munte și cîmpie.



Catapeteasmă pustie,
În altar, îmi intră hoții.

Poezia Biulbiul de Tudor Arghezi

BIULBIUL



Dimineața, seara, triste.
Triste oare-ntr-adevăr ?
Umbre-atîrnă de batiste
Și de fire lungi de păr.





De vor fi sau nu, precum
Ochiul de ciclop le vede,
Zugrăvite-n vînt cu fum,
N-au conture, nici parfum
Ramurile din livede.





Printre prunii din amurg
Cîntă-n ritmuri de tipsii
Ghiersul moale, stihul turc
Și arab, de la geamii.




Rugăciune ! Nebunie !
Ca bolnavii gem cu toții.
Sînt nebuni ? În chinovie
Au și munte și cîmpie.



Catapeteasmă pustie,
În altar, îmi intră hoții.

Poezia Jignire de Tudor Arghezi

JIGNIRE



Neprețuind granitul, o, fecioară !
Din care-aș fi putut să ți-l cioplesc,
Am căutat în lutul rumânesc
Trupul tău zvelt și cu miros de ceară.




Am luat pămînt sălbatec din pădure
Și-am frămîntat cu mîna de olar,
În parte, fiecare mădular,
Al ființei tale mici, de cremene ușure.



Zmăltîndu-ți ochii, luai tipar verbina,
 Drept pleoape, foi adînci de trandafiri,
Pentru sprincene firele subțiri
De iarbă nouă ce-a-nțepat lumina.




Luai pilda pentru trunchi de la urcioare,
Și dacă-n sîni și șold a-ntîrziat
Mîna-mi aprinsă, eu sînt vinovat
Că n-am oprit statuia-n cingătoare




Și c-am voit să simtă și să umble
Și să se-ndoaie-n pipăitul meu,
De chinul dulce dat de Dumnezeu,
Care-a trecut prin mine și te umple.





Femeie scumpă și ispită moale !
Povară-acum, cînd, vie, te-am pierdut,
De ce te zămislii atunci din lut
Și nu-ți lăsai pămîntul pentru oale ?

Poezia Jignire de Tudor Arghezi

JIGNIRE



Neprețuind granitul, o, fecioară !
Din care-aș fi putut să ți-l cioplesc,
Am căutat în lutul rumânesc
Trupul tău zvelt și cu miros de ceară.




Am luat pămînt sălbatec din pădure
Și-am frămîntat cu mîna de olar,
În parte, fiecare mădular,
Al ființei tale mici, de cremene ușure.



Zmăltîndu-ți ochii, luai tipar verbina,
 Drept pleoape, foi adînci de trandafiri,
Pentru sprincene firele subțiri
De iarbă nouă ce-a-nțepat lumina.




Luai pilda pentru trunchi de la urcioare,
Și dacă-n sîni și șold a-ntîrziat
Mîna-mi aprinsă, eu sînt vinovat
Că n-am oprit statuia-n cingătoare




Și c-am voit să simtă și să umble
Și să se-ndoaie-n pipăitul meu,
De chinul dulce dat de Dumnezeu,
Care-a trecut prin mine și te umple.





Femeie scumpă și ispită moale !
Povară-acum, cînd, vie, te-am pierdut,
De ce te zămislii atunci din lut
Și nu-ți lăsai pămîntul pentru oale ?