Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Vasile Alecsandri

MIORIȚA



Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrancean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrancean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe,
Mîndre și cornute,
Și cai învățați,
Și cîni mai bărbați.
Dar cea mioriță,
Cu lînă plăviță,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriță laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace !
Ori iarba nu-ți place,
Ori ești bolnăvioară,
Drăguță mioară ?
- Drăguțule bace,
Dă-ți oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpîne, stăpîne,
Îți cheamă ș-un cîne,
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrancean !
- Oiță bărsană,
De ești năzdrăvană,
Și de-a fi să mor
În cîmp de mohor,
Să spui lui vrancean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi ;
În dosul stînii,
Să-mi aud cînii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag ;
Fluieraș de os,
Mult zice duios ;
Fluieraș de soc,
Mult zice cu foc !
Vîntul, cînd a bate,
Prin ele-a răzbate
Ș-oile s-or strînge,
Pe mine m-or plînge
Cu lacrimi de sînge !
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mîndră crăiasă,
A lumii mireasă ;
Că la nunta mea
A căzut o stea ;
Soarele și luna
Mi-au ținut cununa.
Brazi și paltinași
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Paserele mii,





Și stele făcli !
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întîlni
Măicuță bătrînă,
Cu brîul de lînă,
Din ochi lăcrimînd,
Pe cîmpi alergînd.
De toți întrebînd
Și la toți zicînd :
,,Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mîndru ciobănel,
Tras printr-un inel ?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui ;
Mustețioara lui,
Spicul grîului ;
Perișorul lui,
Peana corbului ;
Ochișorii lui,
Mura cîmpului ?''
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Și-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntași
Brazi și paltinași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Și stele făclii !

Poezia Din Nou de Tudor Arghezi

DIN NOU



Din nou străbate iarna, întocmai ca-n trecut,
Cu-aceleași obiceiuri, mereu nestrămutare !
Ostrețe pînă-n ceruri, mirezme pipărate,
Movili de crizanteme ș-un vînt ce-a mai



În ulițele-nnalte, e noapte ziua-ntreagă,
Și umbra, suvenire din vremea-ncetei luni,
Se risipește, parcă, din carul cu cărbuni,
Ce trece tras de-o gloabă normandă și beteagă.




Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,
Și silitoare, iarna, ca un școlar supus,
Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,
Cuminte, mulțumită de-a fi gramaticală.




Cît timp măcar gîndirea n-o vrea să se dezvețe
În mijlocul acestei corecte repetiții
Pentru-ngrășarea ierbii și altoitul viții,
Și să renunțe-odată la doruri și tristețe ?




Copacii însă uită de flori și relief,
În ceața-ntinsă, sură, din spațiu ; deopotrivă,
Tămîie pentru frunze, și pentru morți colivă.
Par începuți pe-o ștofă de lînă, pe gherghef.



Poetul, strîns în casă, pe piscul dintre hornuri,
Întîrzie-n mîndria tăcerii, solitar.
Visează pentru Domnul cu dulce în zadar
Și se hrănește zilnic cu ceai și două cornuri.




Băiete, ai un cufăr de foi și de caiete.
Dă groaza la o parte, citește-le din nou.
E timpul ca la cornuri s-adaogi și un ou,
Și un potlog ca lumea, carîmbilor la ghete.

Poezia Restituiri de Tudor Arghezi

RESTITUIRI



N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut.
Șoseaua se strîmbează, cărările se-mbină.
Le simți apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spițele din roată, crăpate de lumină.



Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe,-n orizonturi, se naște prin tulpini.




E-o insulă ? un munte ? o apă ? un deșert ?
De ce-ar sfîrși-n pustie călătoria noastră ?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.




Să ne oprim ? Un cîntec ne vine de la han.
E vinul bun și patul adînc și tu ești dulce.
Și-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.




Nu. Mînă crîncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
Sapropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm țărînii întreagă înnapoi.

Poezia Stinse Scîntei de Tudor Arghezi

 STINSE SCÎNTEI


De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă
O undă lîngă luntre, un povîrniș de casă,
O vatră-nvăluită-n cenușă către seară
Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară,
Tu ți-ai închide ochii și le-ai pornit să vie
Icoanele pierdute-n lumină aurie.
Și-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis,
Fără să simți că-ncepe să semene a vis.




Dar învierea celor ce-au licărit de sus
Și se întorc să urce pe zări, de prin apus,
În pulberile lumii cernute-n amintire,
Se întocmește goală, într-o perdea subțire.
Icoana lor e vie, dar sufletul defunct e.
Ce-a fost hotar îți lasă din el cîteva puncte.
Din fosta-mpărăție azi a rămas o hartă,
Cu care-n vîntul iernii cîrpești fereastra spartă.
Era portretul unei făpturi de alb azur,
Din care, pentru lampă, croiești un abajur.
Aducerile-aminte biletul ți-l trimit
Cerînd adeverință un plic neiscălit.




Tu, du-te și atinge-ți de lacuri și grădini
Aripile mînjite, din timpuri, cu lumini,
De vreme ce dorință și vatra nu-ți ajung.
Petre lumea toată, călare-n lat și-n lung -
Și totdeauna ținta la care ai ajuns
Să-ți cadă moartă-n suliți, ca un vultur străpuns.