Poezia Miorița ( Balada Populară ) de Grigore Tocilescu

MIORIȚA ( BALADĂ POPULARĂ )



P-un picior de munte
Scoboară oi multe,
Multe și cornute,
Și mai multe sute.
Și cin' le trăgea
Și cin' le mîna ?
Vătafu Ion,
Ca el nici un om,
Fecior de mocan
Și de mocîrțan,
Adus din Ardeal.
Da' Ion mi-avea,
Mi-avea o mielușică,
Mîndră, frumușică
Cu lîna plăviță,
Cu patru cornițe,
Cu cîte-o piatră nestemată,
De-mi lumină noaptea toată.
Cînd simțea de vreme rea,
Trăgea oile la perdea ;
Și simțea de vreme bună,
Trăgea oile la pășune,
Unde iarba e mai bună.
Vin nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Cu căciuli de urs,
Că nu sînt supuși,
Nalte și moțate,
Pornite pe spate,
Cată strinătate...
La Ion mergea,
La oi că-i băga,
Cu oile-i pornea.
Măre, se vorbea
Ca ei să-l omoare
Pe vătafu Ion,
Ca el nici un om.
Miaua mi-auzea
Și mi se-ntrista,
La Ion mergea.
Ion mi-o vedea
Și el mi-o-ntreba :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ce mi-ești tristișoară,
Drăguță mioară ?
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane,
Ai nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Măre, s-au vorbit
Și s-au sfătuit
Și-au făcut prinsoare
Ca să te omoare :
Ion că-i spunea :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ei de m-or urî
Și m-or omorî,
Ei tot să mă-ngroape
La stînă aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi,
Cam în dosul stînit,
Să-mi aud cîinii.
Foaie verde micșunea,
Ciobanii sosea
Și mi-l omora.
Und' mi-l îngropa ?
Cam în dosul stînii,
Ca s-auză cînii.
Stîlp ce mi-i punea ?
Căvălașul lui,
Crivîț că-mi bătea
Cavalul urla,
Pe Ion jelea.
Dar ei ce-mi făcea ?
Ei mi se uita
Și ei că-mi vedea
D-o cucie verde
Zburînd prin livede,
Cu doi călușei
Vineți, porumbei,
Lucii ca șerpii
Și iuți ca șoimii.
Dar cine-i mîna,
Cine-i biciuia ?
D-un mic mocănaș,
Cu glugă-ntre spete,
Cu baier de bete,
Fuge, nu se vede ;
Biciu cu zorzoane,
Fug caii să moară.
Cucia-mi venea,
Măre, mi-aducea
D-o călugăriță,
Albă la pieliță,
Neagră la hăiniță.
La tîrlă-mi trăgea,
Pe Ion strigă :
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane !
El nu răspundea.
La mormînt mergea
Și ea mi-l jelea
Și mi-l deștepta.
În brațe că-l lua,
În cucie mi-l punea
Și-acasă că mi-l ducea.

Poezia Miorița ( Balada Populară ) de Grigore Tocilescu

MIORIȚA ( BALADĂ POPULARĂ )



P-un picior de munte
Scoboară oi multe,
Multe și cornute,
Și mai multe sute.
Și cin' le trăgea
Și cin' le mîna ?
Vătafu Ion,
Ca el nici un om,
Fecior de mocan
Și de mocîrțan,
Adus din Ardeal.
Da' Ion mi-avea,
Mi-avea o mielușică,
Mîndră, frumușică
Cu lîna plăviță,
Cu patru cornițe,
Cu cîte-o piatră nestemată,
De-mi lumină noaptea toată.
Cînd simțea de vreme rea,
Trăgea oile la perdea ;
Și simțea de vreme bună,
Trăgea oile la pășune,
Unde iarba e mai bună.
Vin nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Cu căciuli de urs,
Că nu sînt supuși,
Nalte și moțate,
Pornite pe spate,
Cată strinătate...
La Ion mergea,
La oi că-i băga,
Cu oile-i pornea.
Măre, se vorbea
Ca ei să-l omoare
Pe vătafu Ion,
Ca el nici un om.
Miaua mi-auzea
Și mi se-ntrista,
La Ion mergea.
Ion mi-o vedea
Și el mi-o-ntreba :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ce mi-ești tristișoară,
Drăguță mioară ?
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane,
Ai nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Măre, s-au vorbit
Și s-au sfătuit
Și-au făcut prinsoare
Ca să te omoare :
Ion că-i spunea :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ei de m-or urî
Și m-or omorî,
Ei tot să mă-ngroape
La stînă aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi,
Cam în dosul stînit,
Să-mi aud cîinii.
Foaie verde micșunea,
Ciobanii sosea
Și mi-l omora.
Und' mi-l îngropa ?
Cam în dosul stînii,
Ca s-auză cînii.
Stîlp ce mi-i punea ?
Căvălașul lui,
Crivîț că-mi bătea
Cavalul urla,
Pe Ion jelea.
Dar ei ce-mi făcea ?
Ei mi se uita
Și ei că-mi vedea
D-o cucie verde
Zburînd prin livede,
Cu doi călușei
Vineți, porumbei,
Lucii ca șerpii
Și iuți ca șoimii.
Dar cine-i mîna,
Cine-i biciuia ?
D-un mic mocănaș,
Cu glugă-ntre spete,
Cu baier de bete,
Fuge, nu se vede ;
Biciu cu zorzoane,
Fug caii să moară.
Cucia-mi venea,
Măre, mi-aducea
D-o călugăriță,
Albă la pieliță,
Neagră la hăiniță.
La tîrlă-mi trăgea,
Pe Ion strigă :
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane !
El nu răspundea.
La mormînt mergea
Și ea mi-l jelea
Și mi-l deștepta.
În brațe că-l lua,
În cucie mi-l punea
Și-acasă că mi-l ducea.

Poezia Biserica Din Gropi de Tudor Arghezi

BISERICA DIN GROPI


Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vîrful rupt,
Cu turla leșinată-n aer, se înconvoaie-n osteneală,
Și streașinilor,-i adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,
Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială.




Un tei acoperă cu frunza șindrila sfîntului locaș.
Un preot cînt linturghi, bătrîn și gîrbov, în veștminte,
Pentru creștinii și păgînii acestei margini de oraș
Și pentru cîți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.




Tu n-ai de piatră decît semnul unui mormont de domnitor,
De niciun stil arhitectura ta nu rîvnește ca să ție.
Zidită-n lut, din grinzi și bîrne, și povîrnită de pridvor,
Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție.




Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș.
Întîrzie din drum la tine, cînd drumul lui spre tine duce.
Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși,
O pune jos și, cu sfiială, scoțînd căciula, face cruce.

Poezia Biserica Din Gropi de Tudor Arghezi

BISERICA DIN GROPI


Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vîrful rupt,
Cu turla leșinată-n aer, se înconvoaie-n osteneală,
Și streașinilor,-i adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,
Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială.




Un tei acoperă cu frunza șindrila sfîntului locaș.
Un preot cînt linturghi, bătrîn și gîrbov, în veștminte,
Pentru creștinii și păgînii acestei margini de oraș
Și pentru cîți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.




Tu n-ai de piatră decît semnul unui mormont de domnitor,
De niciun stil arhitectura ta nu rîvnește ca să ție.
Zidită-n lut, din grinzi și bîrne, și povîrnită de pridvor,
Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție.




Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș.
Întîrzie din drum la tine, cînd drumul lui spre tine duce.
Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși,
O pune jos și, cu sfiială, scoțînd căciula, face cruce.