Poezia Despărțire de Tudor Arghezi

DESPĂRȚIRE


Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar,
Atît de rar timpul trecu pe lîngă oră.
I-am auzit întîia bătaie amîndoi,
Pierzîndu-se-n noiembrie prelungă și sonoră.




Poate mai bate încă secunda de atunci,
Poate-a tăcut îndată și-așteptă să mai vie
Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost,
Și lacrimile tale, în gara cenușie.




Cu limbile oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frîntă-n geam.
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră ?




Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut ?
La ce visezi cînd ziua pe lampa ta se curmă
Și cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculți, pe cea din urmă ?

Poezia Miorița ( Balada Populară ) de Grigore Tocilescu

MIORIȚA ( BALADĂ POPULARĂ )



P-un picior de munte
Scoboară oi multe,
Multe și cornute,
Și mai multe sute.
Și cin' le trăgea
Și cin' le mîna ?
Vătafu Ion,
Ca el nici un om,
Fecior de mocan
Și de mocîrțan,
Adus din Ardeal.
Da' Ion mi-avea,
Mi-avea o mielușică,
Mîndră, frumușică
Cu lîna plăviță,
Cu patru cornițe,
Cu cîte-o piatră nestemată,
De-mi lumină noaptea toată.
Cînd simțea de vreme rea,
Trăgea oile la perdea ;
Și simțea de vreme bună,
Trăgea oile la pășune,
Unde iarba e mai bună.
Vin nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Cu căciuli de urs,
Că nu sînt supuși,
Nalte și moțate,
Pornite pe spate,
Cată strinătate...
La Ion mergea,
La oi că-i băga,
Cu oile-i pornea.
Măre, se vorbea
Ca ei să-l omoare
Pe vătafu Ion,
Ca el nici un om.
Miaua mi-auzea
Și mi se-ntrista,
La Ion mergea.
Ion mi-o vedea
Și el mi-o-ntreba :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ce mi-ești tristișoară,
Drăguță mioară ?
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane,
Ai nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Măre, s-au vorbit
Și s-au sfătuit
Și-au făcut prinsoare
Ca să te omoare :
Ion că-i spunea :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ei de m-or urî
Și m-or omorî,
Ei tot să mă-ngroape
La stînă aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi,
Cam în dosul stînit,
Să-mi aud cîinii.
Foaie verde micșunea,
Ciobanii sosea
Și mi-l omora.
Und' mi-l îngropa ?
Cam în dosul stînii,
Ca s-auză cînii.
Stîlp ce mi-i punea ?
Căvălașul lui,
Crivîț că-mi bătea
Cavalul urla,
Pe Ion jelea.
Dar ei ce-mi făcea ?
Ei mi se uita
Și ei că-mi vedea
D-o cucie verde
Zburînd prin livede,
Cu doi călușei
Vineți, porumbei,
Lucii ca șerpii
Și iuți ca șoimii.
Dar cine-i mîna,
Cine-i biciuia ?
D-un mic mocănaș,
Cu glugă-ntre spete,
Cu baier de bete,
Fuge, nu se vede ;
Biciu cu zorzoane,
Fug caii să moară.
Cucia-mi venea,
Măre, mi-aducea
D-o călugăriță,
Albă la pieliță,
Neagră la hăiniță.
La tîrlă-mi trăgea,
Pe Ion strigă :
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane !
El nu răspundea.
La mormînt mergea
Și ea mi-l jelea
Și mi-l deștepta.
În brațe că-l lua,
În cucie mi-l punea
Și-acasă că mi-l ducea.

Poezia Biserica Din Gropi de Tudor Arghezi

BISERICA DIN GROPI


Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vîrful rupt,
Cu turla leșinată-n aer, se înconvoaie-n osteneală,
Și streașinilor,-i adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,
Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială.




Un tei acoperă cu frunza șindrila sfîntului locaș.
Un preot cînt linturghi, bătrîn și gîrbov, în veștminte,
Pentru creștinii și păgînii acestei margini de oraș
Și pentru cîți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.




Tu n-ai de piatră decît semnul unui mormont de domnitor,
De niciun stil arhitectura ta nu rîvnește ca să ție.
Zidită-n lut, din grinzi și bîrne, și povîrnită de pridvor,
Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție.




Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș.
Întîrzie din drum la tine, cînd drumul lui spre tine duce.
Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși,
O pune jos și, cu sfiială, scoțînd căciula, face cruce.

Poezia Vino-mi Tot Tu... de Tudor Arghezi

VINO-MI TOT TU...



Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,
Ce mă cunoști aproape cu geamul de Tărie,
Cea stinsă din urmă și-aprinsă cea dintîi.
Coboară-te la mine, și pînă-n zori rămîi.



Ochiul deschis, în care-un gînd mi se aține,
Dorește ziua-ntreagă de noapte și de tine.
La tine se ridică în fiecare seară
Albina să ia miere un strop și-un bob de ceară.




Soarele-i scump potecii și prinde vieți de tină,
Dar covîrșit de sineș prea-i foc și prea-i lumină.
Și de mi-i bună raza ce-o frînge-n pisc și stîncă,
Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă.
În jurul tău misterul, cu slove negre scris,
Ca-n mine pune golul alăturea de vis :
Cînd visul dîndu-i margini, cînd golul, lui, vecie,
Și-mpreunați niciunul pe celălalt nu-l știe.