Bijuteriile Poeziilor-literare

Ca în fiecare dimineață cînd mă duc la serviciu, trec pe lîngă magazinul de bijuterii și am văzut în vitrina magazinului un set frumos de cercei si un inel cu ametist verde și topaz alb, pe care vreau să-i fac cadou frumoasei mele viitoarei soții și o trusă cosmetică ( farduri pentru ten ).
Abia aștept să vin 1 mai 2014 cînd ajungem pe plajă la 1 mai, să-i fac o surpriză  după ce instalăm cortul pe plajă, să mergem la un restaurant la lumina lumînărilor să o cer de nevastă pe logodnica mea.
dar mai am timp cam 2 săptămîni pînă pe 1 mai, așa că mă gîndesc să intru direct în magazinul de
bijuterii ca să le văd mai îndeaproape și nu din vitrină.
ca să mă pot decide mai bine ce cadou frumos să-i cumpăr viitoarei mele soții.

Poezia Mandarinul de Vasile Alecsandri

MANDARINUL



Mandarinu-n haine scumpe pe matasă vișinie,
Cu frumoase flori de aur și cu nasturi de opal,
Peste coada-i de păr negru poartă-o vănată cgitie
Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal.




Fericit, el locuiește un măreț palat de vară
Plin de monștri albi de fildeș și de jaduri prețioși.
Mari lanterne transparente, de o formă mult bizară,
Răspînd noaptea raze blînde pe balauri fioroși.




O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină
Se strecoară-n arabescuri prin păreții fini de lac,
Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină
Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac.




Ochiul vesel întîlnește, pe colnice-nverzitoare,
Turnuri nalte și pagode, unde cîntă vechiul bonz
Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare,
De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz.




Iată-o joncă aurită pe albastrul apei linc,
Cu vîntreli de rogojină și cu vîsle de sandal.
Înlăuntru rîde visul fericirilor divine,
Mandarina cu ochi galiși și cu sînul virginal.




Ea-n grădină se coboară și-n palat apoi dispare,
Pe nisip călcînd alene cu-ale ei picioare mici.
Nor de fluturi zboară-n cale-i și cu-a lor aripi se pare
C-ar voi s-o mai oprească pintre arborii pitici.




Ea se duce-n galerie s-o dismierde mandarinul !...
Grațioasă, pînditoare, sub cortelu-i de atlaz,
Îl invită cu ochirea, cu surîsul, cu suspinul,
Ca să guste voluptatea amorosului estaz.




Dar el stă în trîndăvie pe-un dragon de porcelană.
La minunele frumoase ce-i zîmbesc - nesimțitor,
Soarbe ceaiul aromatic din o tasă diafană
Și cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor.

Poezia Despărțire de Tudor Arghezi

DESPĂRȚIRE


Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar,
Atît de rar timpul trecu pe lîngă oră.
I-am auzit întîia bătaie amîndoi,
Pierzîndu-se-n noiembrie prelungă și sonoră.




Poate mai bate încă secunda de atunci,
Poate-a tăcut îndată și-așteptă să mai vie
Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost,
Și lacrimile tale, în gara cenușie.




Cu limbile oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frîntă-n geam.
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră ?




Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut ?
La ce visezi cînd ziua pe lampa ta se curmă
Și cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculți, pe cea din urmă ?

Poezia Miorița ( Balada Populară ) de Grigore Tocilescu

MIORIȚA ( BALADĂ POPULARĂ )



P-un picior de munte
Scoboară oi multe,
Multe și cornute,
Și mai multe sute.
Și cin' le trăgea
Și cin' le mîna ?
Vătafu Ion,
Ca el nici un om,
Fecior de mocan
Și de mocîrțan,
Adus din Ardeal.
Da' Ion mi-avea,
Mi-avea o mielușică,
Mîndră, frumușică
Cu lîna plăviță,
Cu patru cornițe,
Cu cîte-o piatră nestemată,
De-mi lumină noaptea toată.
Cînd simțea de vreme rea,
Trăgea oile la perdea ;
Și simțea de vreme bună,
Trăgea oile la pășune,
Unde iarba e mai bună.
Vin nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Cu căciuli de urs,
Că nu sînt supuși,
Nalte și moțate,
Pornite pe spate,
Cată strinătate...
La Ion mergea,
La oi că-i băga,
Cu oile-i pornea.
Măre, se vorbea
Ca ei să-l omoare
Pe vătafu Ion,
Ca el nici un om.
Miaua mi-auzea
Și mi se-ntrista,
La Ion mergea.
Ion mi-o vedea
Și el mi-o-ntreba :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ce mi-ești tristișoară,
Drăguță mioară ?
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane,
Ai nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Măre, s-au vorbit
Și s-au sfătuit
Și-au făcut prinsoare
Ca să te omoare :
Ion că-i spunea :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ei de m-or urî
Și m-or omorî,
Ei tot să mă-ngroape
La stînă aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi,
Cam în dosul stînit,
Să-mi aud cîinii.
Foaie verde micșunea,
Ciobanii sosea
Și mi-l omora.
Und' mi-l îngropa ?
Cam în dosul stînii,
Ca s-auză cînii.
Stîlp ce mi-i punea ?
Căvălașul lui,
Crivîț că-mi bătea
Cavalul urla,
Pe Ion jelea.
Dar ei ce-mi făcea ?
Ei mi se uita
Și ei că-mi vedea
D-o cucie verde
Zburînd prin livede,
Cu doi călușei
Vineți, porumbei,
Lucii ca șerpii
Și iuți ca șoimii.
Dar cine-i mîna,
Cine-i biciuia ?
D-un mic mocănaș,
Cu glugă-ntre spete,
Cu baier de bete,
Fuge, nu se vede ;
Biciu cu zorzoane,
Fug caii să moară.
Cucia-mi venea,
Măre, mi-aducea
D-o călugăriță,
Albă la pieliță,
Neagră la hăiniță.
La tîrlă-mi trăgea,
Pe Ion strigă :
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane !
El nu răspundea.
La mormînt mergea
Și ea mi-l jelea
Și mi-l deștepta.
În brațe că-l lua,
În cucie mi-l punea
Și-acasă că mi-l ducea.