Fabula Leopardul Și Maimuța de La Fontaine

LEOPARDUL ȘI MAIMUȚA


Poftind o lume găgăuță
să-i viziteze-n șandramale,
un Leopard și o Maimuță
se străduiau s-adune, la bâlci, ceva parale.
-„Eu,zise Leopardul, mă bucur de renume,
căci meritele mele sunt cunoscute-n lume.
Dovadă, mai presus de vro tăgadă,
e c-a ținut și Vodă să mă vadă.
Iar când va fi să mor, mi-a spus c-ar vrea
să-și facă un manșon din blana mea,
atât e de vărgată și tărcată
și de împestrițată și bălțată!”
Voind mai de aproape să-l vadă cum arată,
intrară curioșii, dar și ieșiră-ndată.
-„Eu n-am, a spus și sprintena Maimuță,
ca dumnealui, comorilor în spate,
ci ici, în tărtăcuță,
și mă pricep la salturi, la pozne, la de toate.
Vi s-o părea că-s mică, dar sunt de viță mare
și vin în trei corăbii, pe mări, din altă zare,
să vă vorbesc (căci știu să și vorbesc),
să mă pocesc, să țopesc, să dănțuiesc,
să sar prin cerc, uimindu-vă pe toți...
Și totu-i doar un zlot nu șase zloți!
Iar celui ce nu-i place ce-i arăt,
îi dau și bănișorii îndărăt...”


Privind la felurimea costumelor, bogată,
te plictisești îndată.
Dar bogăția minții rămâne nesecată!
Așa sunt și boierii când îi privești atent :
atâția au în straie unicul lor talent!

Fabula Leopardul Și Maimuța de La Fontaine

LEOPARDUL ȘI MAIMUȚA


Poftind o lume găgăuță
să-i viziteze-n șandramale,
un Leopard și o Maimuță
se străduiau s-adune, la bâlci, ceva parale.
-„Eu,zise Leopardul, mă bucur de renume,
căci meritele mele sunt cunoscute-n lume.
Dovadă, mai presus de vro tăgadă,
e c-a ținut și Vodă să mă vadă.
Iar când va fi să mor, mi-a spus c-ar vrea
să-și facă un manșon din blana mea,
atât e de vărgată și tărcată
și de împestrițată și bălțată!”
Voind mai de aproape să-l vadă cum arată,
intrară curioșii, dar și ieșiră-ndată.
-„Eu n-am, a spus și sprintena Maimuță,
ca dumnealui, comorilor în spate,
ci ici, în tărtăcuță,
și mă pricep la salturi, la pozne, la de toate.
Vi s-o părea că-s mică, dar sunt de viță mare
și vin în trei corăbii, pe mări, din altă zare,
să vă vorbesc (căci știu să și vorbesc),
să mă pocesc, să țopesc, să dănțuiesc,
să sar prin cerc, uimindu-vă pe toți...
Și totu-i doar un zlot nu șase zloți!
Iar celui ce nu-i place ce-i arăt,
îi dau și bănișorii îndărăt...”


Privind la felurimea costumelor, bogată,
te plictisești îndată.
Dar bogăția minții rămâne nesecată!
Așa sunt și boierii când îi privești atent :
atâția au în straie unicul lor talent!

Fabula Cei Doi Porumbei de La Fontaine

CEI DOI PORUMBEI


Doi porumbei, cu gungurit în glas,
trăiau sub o cornișă de cetate
și se iubeau cu dragoste de frate.
Dar unuia, urându-i-se-acas`,
Porni,-ntr-o zi, spre țărmuri depărtate.
-„O, dragul meu, așa ceva se poate?
Îl părăsește pe bunul tău fârtat
ca să cutreieri lumea-n lung și-n lat?
Absența-i cea mai crudă urgie dintre toate!
Dar ce-ți mai pasă ție?
Așteaptă să înceapă zefirii să adie!
Un corb mai adineauri prin aer croncănea
în semn de piază rea.
Eu mă-ngrozesc cu gândul la drumul lung și greu.
Și de-oi vedea că plouă, am să mă-ntreb mereu:
Au frățiorul meu
o fi având pe undeva un rost
de cină și de adăpost? ...”
Aceste vorbe simple și fără gând ascuns
pe călătorul nostru firește, l-au pătruns,
dar orul lui de ducă fiind cu mult mai tare,
el i-a răspuns: - „Nu plânge, frățioare!
Călătoria nu-i așa de lungă
și trei sau patru zile-au să-mi ajungă.
Un drum ca ăsta mult te învață.
Când am să-ți spun cutare boroboață,
îți va părea c-ai fost și tu de față...”
Și amândoi își luară bun rămas
cu lacrimile-n glas.
Dar cum porni spre nalturi viteazul călător,
se-ntunecă văzduhul de bezna unui nor.
El se feri,sub un copac, de ploaie,
dar picurii curgeau pe el șiroaie.
Se-nsenină îndată. Da-n loc să se avânte,
fu nevoit să stea să se mai zvânte.
Iar când porni, zări lângă un râu
un mic tăpșan, cu boabe mici de grâu,
din care ciugulea un porumbel.
Se duse repede la el
și după două boabe - haț”-
se prinse ca nătângu-n laț.
Dar, ca să spun așa, avu norocul
că sfoara, putrezită, o reteză cu ciocul,
lăsând destule pene prin dracili și cucută.
Și când voia să zică și dânsul ,,Doamne-ajută”,
o pajură, planând în zbor,
îl și zări cu sfoara la picior,
ca un ocnaș scăpat din închisoare
și se-ndreptă să-l sfâșie în gheare.
Dar chiar atunci un vultur din înalt
se-ncăieră cu hoțul celălalt.
El, folosind prilejul încăierării lor,
se duse-n zbor de zor
spre streașina din spate
a unei case cam dărăpănate ;
Când, un ștrengar - ce vârstă fără milă !-
îl și ochi pe sub șindrilă,
rănindu-i coapsa și aripa.Își blestema, sărmanul, clipa
când a plecat hoinar, ca un smintit.
Cu chiu, cu vai, ajunse acasă, pocăit.
Vă-nchipuiți cu câtă voie bună
se revăzură împreună
și câte au avut să-și spună!...
O, fericiți îndrăgostiți,
de vreți să și călătoriți,
găsiți-vă prin preajma tot ce vă place vouă
și unul pentru altul trudiți-vă să fiți
o lume felurită, frumoasă, veșnic nouă.
Aici sau mai departe, oriunde, cot la cot,
se cade să vă țineți loc de tot.
Cunosc și eu , firește, ai dragostei fiori
de când iubeam cu gânduri nentinate
o mândră ciobăniță cu ochii de dogori
și n-aș fi dat pe marile comori
din Luvru ori din bolțile-nstelate
dumbrăvile de taină, poienele cu flori,
de pașii ei sprințari cutreierate
și de privirea ei însemnate!
S-or mai întoarce clipele șăgalnice
cu vraja lor și-acum să mă cuprindă
și inima-ntristată să-mi aprindă,
ori am trecut de vremea iubirilor pârdalnice?

Fabula Cei Doi Porumbei de La Fontaine

CEI DOI PORUMBEI


Doi porumbei, cu gungurit în glas,
trăiau sub o cornișă de cetate
și se iubeau cu dragoste de frate.
Dar unuia, urându-i-se-acas`,
Porni,-ntr-o zi, spre țărmuri depărtate.
-„O, dragul meu, așa ceva se poate?
Îl părăsește pe bunul tău fârtat
ca să cutreieri lumea-n lung și-n lat?
Absența-i cea mai crudă urgie dintre toate!
Dar ce-ți mai pasă ție?
Așteaptă să înceapă zefirii să adie!
Un corb mai adineauri prin aer croncănea
în semn de piază rea.
Eu mă-ngrozesc cu gândul la drumul lung și greu.
Și de-oi vedea că plouă, am să mă-ntreb mereu:
Au frățiorul meu
o fi având pe undeva un rost
de cină și de adăpost? ...”
Aceste vorbe simple și fără gând ascuns
pe călătorul nostru firește, l-au pătruns,
dar orul lui de ducă fiind cu mult mai tare,
el i-a răspuns: - „Nu plânge, frățioare!
Călătoria nu-i așa de lungă
și trei sau patru zile-au să-mi ajungă.
Un drum ca ăsta mult te învață.
Când am să-ți spun cutare boroboață,
îți va părea c-ai fost și tu de față...”
Și amândoi își luară bun rămas
cu lacrimile-n glas.
Dar cum porni spre nalturi viteazul călător,
se-ntunecă văzduhul de bezna unui nor.
El se feri,sub un copac, de ploaie,
dar picurii curgeau pe el șiroaie.
Se-nsenină îndată. Da-n loc să se avânte,
fu nevoit să stea să se mai zvânte.
Iar când porni, zări lângă un râu
un mic tăpșan, cu boabe mici de grâu,
din care ciugulea un porumbel.
Se duse repede la el
și după două boabe - haț”-
se prinse ca nătângu-n laț.
Dar, ca să spun așa, avu norocul
că sfoara, putrezită, o reteză cu ciocul,
lăsând destule pene prin dracili și cucută.
Și când voia să zică și dânsul ,,Doamne-ajută”,
o pajură, planând în zbor,
îl și zări cu sfoara la picior,
ca un ocnaș scăpat din închisoare
și se-ndreptă să-l sfâșie în gheare.
Dar chiar atunci un vultur din înalt
se-ncăieră cu hoțul celălalt.
El, folosind prilejul încăierării lor,
se duse-n zbor de zor
spre streașina din spate
a unei case cam dărăpănate ;
Când, un ștrengar - ce vârstă fără milă !-
îl și ochi pe sub șindrilă,
rănindu-i coapsa și aripa.Își blestema, sărmanul, clipa
când a plecat hoinar, ca un smintit.
Cu chiu, cu vai, ajunse acasă, pocăit.
Vă-nchipuiți cu câtă voie bună
se revăzură împreună
și câte au avut să-și spună!...
O, fericiți îndrăgostiți,
de vreți să și călătoriți,
găsiți-vă prin preajma tot ce vă place vouă
și unul pentru altul trudiți-vă să fiți
o lume felurită, frumoasă, veșnic nouă.
Aici sau mai departe, oriunde, cot la cot,
se cade să vă țineți loc de tot.
Cunosc și eu , firește, ai dragostei fiori
de când iubeam cu gânduri nentinate
o mândră ciobăniță cu ochii de dogori
și n-aș fi dat pe marile comori
din Luvru ori din bolțile-nstelate
dumbrăvile de taină, poienele cu flori,
de pașii ei sprințari cutreierate
și de privirea ei însemnate!
S-or mai întoarce clipele șăgalnice
cu vraja lor și-acum să mă cuprindă
și inima-ntristată să-mi aprindă,
ori am trecut de vremea iubirilor pârdalnice?