Poezia Cîntecul Deșertăciunii de Magda Isanos

CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII



Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zîmbete și versuri,
și-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
cum află o zi de primăvară.




Asemenea fărîmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
și scrumu-i taina strălucirii mele.




De la un loc cu pulberea și iarba
am legănat sub soare cîte-un vis
și tînăra și mîndră l-am și scris,
ca vremea să-și împiedice-n el graba.




Eu voi trăi puțin, însă prea mult
cînd cuget cules-am din durere,
și-adesea-mi par și mie că-s părere,
și nu mă cred, cu toate că m-ascult.




M-am copt asemeni spicelor și-aștept
să vie secerișul și să cad
Într-un hambar de scîndură de brad,
în care stai cu mîinile pe piept.




Și, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gîndul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea cîtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, și de soare.

Poezia Cîntecul Deșertăciunii de Magda Isanos

CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII



Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zîmbete și versuri,
și-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
cum află o zi de primăvară.




Asemenea fărîmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
și scrumu-i taina strălucirii mele.




De la un loc cu pulberea și iarba
am legănat sub soare cîte-un vis
și tînăra și mîndră l-am și scris,
ca vremea să-și împiedice-n el graba.




Eu voi trăi puțin, însă prea mult
cînd cuget cules-am din durere,
și-adesea-mi par și mie că-s părere,
și nu mă cred, cu toate că m-ascult.




M-am copt asemeni spicelor și-aștept
să vie secerișul și să cad
Într-un hambar de scîndură de brad,
în care stai cu mîinile pe piept.




Și, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gîndul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea cîtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, și de soare.

Fabula Peștii Și Cormoranul de La Fontaine

PEȘTII ȘI CORMORANUL


Nu se afla un iaz în tot ținutul
să nu-i dea Cormoranului tributul!
E drept că-n tinerețe
merg toate ca pe roate;
dar către bătrânețe
nu prea mai merg chiar toate...
Prea vârstnic, Cormoranul ca să mai vadă, poate,
cum trebuia, prin unda de mărgea,-
trăia de la o vreme cum putea,
ca omu-n post :
destul de prost...
Dar, cum, necum,-
nevoia-ți dă povețe,
că-i dascăl bun
și dornic să te-nvețe.
Ce s-a gândit? Să roage un Rac să dea de știre
în iaz că Peștii, sigur, se-ndreaptă spre pieire,
de vreme ce și-a pus în gând stăpânul
să-i pescuiască pân` la unul...
Le spus Racul, deci, cum vine cazul.
S-a-ntunecat de-atâta jale iazul!
Toți peștii vin, se duc, se zbat
ca pe uscat,
și țin un sfat,
trimit un deputat
să-ntrebe; - „E adevărat?
Chir Cormoran, de unde ai aflat?
Primejdia e oare-atât de mare?
Nu știi, cumva, mai poate fi scăpare?...”
-„Mai este una: folosiți răgazul
și părăsiți cu toții-n grabă iazul!”
-„Îl părăsim! Dar cum?...” - „Vă duc chiar eu
acolo-n adăpostul meu,
departe, într-o peșteră,
în care Firea meșteră
a făurit un eleșteu...”
Și bieții pești, din firea lor netoți,
au pus temei pe-o astfel de nălucă
și l-au rugat în eleșteu să-i ducă
de unde, pe-ndelete, el i-a mâncat pe toți.
Au învățat că-i bine să nu mai pui temei
pe fariseri.
Dar lor, ca pești, îmi pare, li-i totuna
că-i prăpădește Cormoranul, găliganul,
sau că-i mănâncă lumea, căpcăuna:
tot un stomac, oricare-ar fi gămanul!
Deosebirea nu e tocmai mare:
o zi mai mult sau mai puțin de așteptare...

Fabula Peștii Și Cormoranul de La Fontaine

PEȘTII ȘI CORMORANUL


Nu se afla un iaz în tot ținutul
să nu-i dea Cormoranului tributul!
E drept că-n tinerețe
merg toate ca pe roate;
dar către bătrânețe
nu prea mai merg chiar toate...
Prea vârstnic, Cormoranul ca să mai vadă, poate,
cum trebuia, prin unda de mărgea,-
trăia de la o vreme cum putea,
ca omu-n post :
destul de prost...
Dar, cum, necum,-
nevoia-ți dă povețe,
că-i dascăl bun
și dornic să te-nvețe.
Ce s-a gândit? Să roage un Rac să dea de știre
în iaz că Peștii, sigur, se-ndreaptă spre pieire,
de vreme ce și-a pus în gând stăpânul
să-i pescuiască pân` la unul...
Le spus Racul, deci, cum vine cazul.
S-a-ntunecat de-atâta jale iazul!
Toți peștii vin, se duc, se zbat
ca pe uscat,
și țin un sfat,
trimit un deputat
să-ntrebe; - „E adevărat?
Chir Cormoran, de unde ai aflat?
Primejdia e oare-atât de mare?
Nu știi, cumva, mai poate fi scăpare?...”
-„Mai este una: folosiți răgazul
și părăsiți cu toții-n grabă iazul!”
-„Îl părăsim! Dar cum?...” - „Vă duc chiar eu
acolo-n adăpostul meu,
departe, într-o peșteră,
în care Firea meșteră
a făurit un eleșteu...”
Și bieții pești, din firea lor netoți,
au pus temei pe-o astfel de nălucă
și l-au rugat în eleșteu să-i ducă
de unde, pe-ndelete, el i-a mâncat pe toți.
Au învățat că-i bine să nu mai pui temei
pe fariseri.
Dar lor, ca pești, îmi pare, li-i totuna
că-i prăpădește Cormoranul, găliganul,
sau că-i mănâncă lumea, căpcăuna:
tot un stomac, oricare-ar fi gămanul!
Deosebirea nu e tocmai mare:
o zi mai mult sau mai puțin de așteptare...