Poezia Numai Una de George Coșbuc

NUMAI UNA



Pe umeri pletele-i curg rîu -
Mlădie ca un spic de grîu,
Cu șorțul negru prins în brîu,
O pierd din ochi de dragă
Și cînd o văd, îngălbinesc ;
Și cînd n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar cînd merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă.




La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
Cu ochii cît e zarea.
Așa cum e săracă ea,
Aș vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lumea rea
Îmi tot închid cărarea.




Și cîte vorbe-mi aud eu !
Toții frații mă vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
Iar mama la icoane,
Mătanii bate, ține post ;
Mă blăstemă : ,,De n-ai fi fost !
Ești un netot ! Ți-e capul prost
Și-ți faci de cap, Ioane !''




Îmi fac de cap ? Dar las' să-mi fac !
Cu traiul eu am să mă-mpac
Și eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele !
La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor -
Și fac ce vreau ! Și n-am să mor
De grija sorții mele.




Mă-ngroapă frații mei de viu !
Legat de dînsa, eu să știu
Că am urîtei drag să-i fiu ?
Să pot ce nu să poate ?
Dar cu pămîntul ce să faci ?
Și ce folos de boi și vaci ?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
Le dai în trăsnet toate !




Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui !
Așa om nici vlădica nu-i
Și nu-i nici împăratul !
Să-mi cînte lumea cîte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea :
Decît să mă dezbar de ea
Mai bine-aprind tot satul !

Poezia Dorul-dor de Lucian Blaga

DORUL-DOR




Cel mai adănc din doruri
e dorul-dor.
Acela care n-are amintire
și nici speranță, dorul-dor.



Pe-un drum ne duce dorul-dor,
pe-un drum
ce dincolo de orice călător
mai are-o prelungire.


Nesfîrșit e dorul-dor.
Bate-n valea tuturor.

Poezia În Lumea Lui Heraclit de Lucian Blaga

ÎN LUMEA LUI HERACLIT


Produs al aerului soarele ar fi
al vremuirii, joc al unor pămîntești stihii,
așa credea-nțeleptul din Efes.
S-ar plămădi solarul trup din nou, în fiecare zi,
din aburii fosforencenți care din mare ies.
Știu că iubita mea-i așa, pe care o slăvesc.
Mereu e alta, alta e, tot alta,
ca soarele antic, un rod al fiecărei dimineți.
S-alcătuiești din lumini pe care nu le-nveți,
se înfiripă din splendori pe care tăcînd le preamăresc,



Făptura fără ieri, întruchipată iar și iar,
în ciclurile arzătoarei, reluatei tinereți
îmi este dat, pînă la capătul acestei vieți,
în fiecare zi din nou s-o cuceresc.

Poezia Cerbul de Lucian Blaga

CERBUL



De săptămîni un roșu cerb prigoana
și-o întețește. Ciuta-i printre ruguri
de corni, zdrobește în copite struguri
și piere în făget. S-aude goana



Prin brume, cerbul, de imbold și visuri
c-un răget cearcă să se mîntuie.
Dar ciuta dispărută-l bîntuie.
Sublim foc îl mînă spre abisuri.



De sete ars, cum tremură în totul
ajuns la iezer - cerbul ! Dar abia
atinge apa mulcomă cu botul.



 Din luciul albăstrui, precum e fierul,
sorbind, cu grije-alege, parcă-ar vrea
să bea ușor, din apă, numai cerul.