Fabula Vulpea Și Lupul de La Fontaine

VULPEA ȘI LUPUL


Ostașii îl priveau cu jind
și el s-ar fi dorit ostaș!
De unde oare-o fi venind
că omu-i veșnic cârcotaș?


Fiind prea șubredă la trup
să-nfrunte alte lighioaie,
o Vulpe vrea s-ajungă Lup.
Au Lupul nu se schimbă-n Oaie?


Visează-ațâția gugumani
că altă stare e mai roză
și Prințul nostru, la opt ani,
le-a scris o fabulă în proză.


Din strălucirea ei mi-e teamă
că prea puțin o să rămână
în vers; dar cugetul mă cheamă
s-apuc și astăzi pana-n mână


și să-l slăvesc pe îndelete
doar din cimpoiul meu de baci.
Vor trebui-n curând trompete
și cântăreți și mai dibaci.
Nu-s mare prooroc, se cheamă,
dar pot citi-n ascunse vreri
că pentru faptele-i de seamă
ne-ar trebui mai mulți Homeri,
din veac în veac să-i ducă vestea.
Dar, ce păcat! Mi-e tate teamă
că vremea noastră nu-i de-acestea!
Hai să încerc să deapăn acuma și povestea...


O Vulpe-i spuse-n preajma unei stâni
cumătrului: - „Aș vrea-n mâncăruri schimbare.
Tot pui sfrijiți și tot cocoși bătrâni!
Lehamite mi-i, zău, de-așa mâncare...
Tu, pururi, mergi la sigur și te hrănești mai bine.
Hai, ia-mă ucenică, Maestre, lângă tine,
că vreau s-ajung o Vulpe de pomină în neam!
M-apropii eu de turmă; tu stai pitit sub geam.
O-nhaț pe cea mai grasă din mioare
și-oi ști să fiu și recunoscătoare...”
-„Primesc, îi zise el, ce-mi ceri să fac.
Cum mi-a murit un frate, în blana lui te-mbrac...
O dăscăli cu grijă și-i spuse pân` la urmă,
chiar cum să depărteze dulăii de la turmă.
Văzându-se-ntr-o baltă că-i vine bine roba,
tot repeta cumătra să treacă bine proba.
La început, firește, rămase de rușine;
dar procedă mai bine, din ce în ce mai bine
și-ajunse să se poarte așa cum se cuvine.
Și noul Lup, cu toate că nu-și avea vechimea,
dă buzna-n prima turmă, și-arată istețimea
și răspândește groaza în toată-mprejurimea,-
precum acel Patroclu din gălbejite file
a speriat troienii-n armura lui Ahile...
Dăduse strechea-n turmă ca fumăraia-n stupi:
li se părea că-i vorba de haite-ntregi de Lupi.
Dulăii, baciul, turma s-au năpustit spre sat
și ca plocon o oaie beteagă i-au lăsat.
Porniseră gealații cu prada, bucuroși;
dar Vulpea, dând cu ochii pe drum de un cocoș
uită de oi, de lecții, de dascăl și de glugă
și o porni spre el în mare fugă.


Sunt unii care-ncearcă să se plimbe
prin meserii, cu gândul să se schimbe;
dar toată osteneala e-n zadar:
la primul pas își dau în petic iar!
Au nu-i așa că merge ca pe roate?
De la Măria Ta le-am luat pe toate;
morala, dialogul, urzeala și băteala.
Mi-a mai rămas să pun și eu ... croiala!

Fabula Vulpea Și Lupul de La Fontaine

VULPEA ȘI LUPUL


Ostașii îl priveau cu jind
și el s-ar fi dorit ostaș!
De unde oare-o fi venind
că omu-i veșnic cârcotaș?


Fiind prea șubredă la trup
să-nfrunte alte lighioaie,
o Vulpe vrea s-ajungă Lup.
Au Lupul nu se schimbă-n Oaie?


Visează-ațâția gugumani
că altă stare e mai roză
și Prințul nostru, la opt ani,
le-a scris o fabulă în proză.


Din strălucirea ei mi-e teamă
că prea puțin o să rămână
în vers; dar cugetul mă cheamă
s-apuc și astăzi pana-n mână


și să-l slăvesc pe îndelete
doar din cimpoiul meu de baci.
Vor trebui-n curând trompete
și cântăreți și mai dibaci.
Nu-s mare prooroc, se cheamă,
dar pot citi-n ascunse vreri
că pentru faptele-i de seamă
ne-ar trebui mai mulți Homeri,
din veac în veac să-i ducă vestea.
Dar, ce păcat! Mi-e tate teamă
că vremea noastră nu-i de-acestea!
Hai să încerc să deapăn acuma și povestea...


O Vulpe-i spuse-n preajma unei stâni
cumătrului: - „Aș vrea-n mâncăruri schimbare.
Tot pui sfrijiți și tot cocoși bătrâni!
Lehamite mi-i, zău, de-așa mâncare...
Tu, pururi, mergi la sigur și te hrănești mai bine.
Hai, ia-mă ucenică, Maestre, lângă tine,
că vreau s-ajung o Vulpe de pomină în neam!
M-apropii eu de turmă; tu stai pitit sub geam.
O-nhaț pe cea mai grasă din mioare
și-oi ști să fiu și recunoscătoare...”
-„Primesc, îi zise el, ce-mi ceri să fac.
Cum mi-a murit un frate, în blana lui te-mbrac...
O dăscăli cu grijă și-i spuse pân` la urmă,
chiar cum să depărteze dulăii de la turmă.
Văzându-se-ntr-o baltă că-i vine bine roba,
tot repeta cumătra să treacă bine proba.
La început, firește, rămase de rușine;
dar procedă mai bine, din ce în ce mai bine
și-ajunse să se poarte așa cum se cuvine.
Și noul Lup, cu toate că nu-și avea vechimea,
dă buzna-n prima turmă, și-arată istețimea
și răspândește groaza în toată-mprejurimea,-
precum acel Patroclu din gălbejite file
a speriat troienii-n armura lui Ahile...
Dăduse strechea-n turmă ca fumăraia-n stupi:
li se părea că-i vorba de haite-ntregi de Lupi.
Dulăii, baciul, turma s-au năpustit spre sat
și ca plocon o oaie beteagă i-au lăsat.
Porniseră gealații cu prada, bucuroși;
dar Vulpea, dând cu ochii pe drum de un cocoș
uită de oi, de lecții, de dascăl și de glugă
și o porni spre el în mare fugă.


Sunt unii care-ncearcă să se plimbe
prin meserii, cu gândul să se schimbe;
dar toată osteneala e-n zadar:
la primul pas își dau în petic iar!
Au nu-i așa că merge ca pe roate?
De la Măria Ta le-am luat pe toate;
morala, dialogul, urzeala și băteala.
Mi-a mai rămas să pun și eu ... croiala!

Fabula Cele Două Capre de La Fontaine

CELE DOUĂ CAPRE


Cum rupseră o gură, două
de iarbă umedă de rouă,
mânate de un duh de libertate,
porniră spre pășuni îndepărtate,
pe stâncile zvârlite de munte peste slăvi,
să-și plimbe nostalgia și setea de isprăvi.
O, nimeni, nu le poate opri, cu toată cazna!
Deci, cele două Capre porniră-ndată razna,
lăsând în urmă țarcul din livadă.
Mai sus de nori, acolo,-n slăvi, pe munte,
aveau, din întâmplare să se vadă
și, vrând-nevrând, să se înfrunte
pe-o punte
atât de-ngustă, că pe ea
nici două nevăstuici n-ar încăpea.
Iar apele șuvoiului, adânci
și repezi, cu vârtejuri și bulboane,
ce s-auzeau vuind cumplit sub stânci,
aveau să bage frica-n amazoane.
Și una dintr-o parte și alta dintr-o parte
porniră, totuși, dârze, mai departe...
Eu parcă-i văd la fel, prin pâcla anilor,
pe Filip și pe Ludovic cel Mare
venind la conferință, pe cărare,
în Insula Fazanilor !
Aidoma, semețele hoinare
ajunseră la jumătatea punții,
cuprinse de-ngâmfare.
Cum se credeau cu nimb în jurul frunții
(întâia dintre ele ca urmașă
a unei vrednice strămoașe,
de Polifem pe vremuri, lăsată Galateei
a doua, strănepoata Amalteei,
ce l-a hrănit pe Jupiter în fașă)-
nevrând să dea nici una înapoi,
căzură amândouă în șuvoi.


Asemenea pățănii nu sunt noi!

Fabula Cele Două Capre de La Fontaine

CELE DOUĂ CAPRE


Cum rupseră o gură, două
de iarbă umedă de rouă,
mânate de un duh de libertate,
porniră spre pășuni îndepărtate,
pe stâncile zvârlite de munte peste slăvi,
să-și plimbe nostalgia și setea de isprăvi.
O, nimeni, nu le poate opri, cu toată cazna!
Deci, cele două Capre porniră-ndată razna,
lăsând în urmă țarcul din livadă.
Mai sus de nori, acolo,-n slăvi, pe munte,
aveau, din întâmplare să se vadă
și, vrând-nevrând, să se înfrunte
pe-o punte
atât de-ngustă, că pe ea
nici două nevăstuici n-ar încăpea.
Iar apele șuvoiului, adânci
și repezi, cu vârtejuri și bulboane,
ce s-auzeau vuind cumplit sub stânci,
aveau să bage frica-n amazoane.
Și una dintr-o parte și alta dintr-o parte
porniră, totuși, dârze, mai departe...
Eu parcă-i văd la fel, prin pâcla anilor,
pe Filip și pe Ludovic cel Mare
venind la conferință, pe cărare,
în Insula Fazanilor !
Aidoma, semețele hoinare
ajunseră la jumătatea punții,
cuprinse de-ngâmfare.
Cum se credeau cu nimb în jurul frunții
(întâia dintre ele ca urmașă
a unei vrednice strămoașe,
de Polifem pe vremuri, lăsată Galateei
a doua, strănepoata Amalteei,
ce l-a hrănit pe Jupiter în fașă)-
nevrând să dea nici una înapoi,
căzură amândouă în șuvoi.


Asemenea pățănii nu sunt noi!