Poezia De-a V-ați Ascuns... de Tudor Arghezi

DE-A V-AȚI ASCUNS...



Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu cînd o să fie asta, tată,
Dar, hotărît, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.












E joc viclean de bătrîni,
Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tina,
Joc de slugi și joc de stăpîni,
Și fiecare îl joacă bine.




Ne vom iubi, negreșit, mereu,
Strînși bucuroși la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămîne greu,
Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă.





Jocul începe încet, ca un vînt.
Eu o să rîd și o să tac,
O să mă culc la pămînt.
O să stau fără cuvînt,
De pildă, lîngă copac.





E jocul Sfintelor Scripturi.
Așa s-a jucat și Domnul nostru Isus Hristos
Și alții, prinși de friguri și de călduri,
Care din cîteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.




Voi să nu vă mîhniți tare
Cînd mă vor lua și duce departe
Și-mi vor face un fel de înmormîntare
În lutul afînat sau tare.
Așa e jocul, începe cu moarte.




Știind că și Lazăr a-nviat,
Voi să nu vă mîhniți, s-așteptați,
Ca și cum nu s-a întîmplat
Nimic prea nou și prea ciudat.
Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre frați.




Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Pășune, bordeie și oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Și pentru mîncare.





Toți vor învia, toți se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plînge și toarce,
La văcuțe, la mioarce,
Ca oamenii gospodari și vii.





Voi creșteți, dragii mei, sănătoși,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moși-strămoși.
De o cam dată, feții mei frumoși,
O să lipsească tata vreo lună.




Apoi, o să fie o întîrziere,
Și alta, și pe urmă altă.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cît se cere,
Din lumea ceealaltă.






Și, voi ați crescut mari,
V-ați căpătuit,
V-ați făcut cărturari,
Mama-mpletește ciorapi și pieptari,
Și tata nu a mai venit...




Puii mei, bobocii mei, copiii mei !
Așa este jocul.
Îl joci în doi, în trei.
Îl joci în cîte cîți vrei.
Arde-l focul !

Poezia De-a V-ați Ascuns... de Tudor Arghezi

DE-A V-AȚI ASCUNS...



Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu cînd o să fie asta, tată,
Dar, hotărît, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.












E joc viclean de bătrîni,
Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tina,
Joc de slugi și joc de stăpîni,
Și fiecare îl joacă bine.




Ne vom iubi, negreșit, mereu,
Strînși bucuroși la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămîne greu,
Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă.





Jocul începe încet, ca un vînt.
Eu o să rîd și o să tac,
O să mă culc la pămînt.
O să stau fără cuvînt,
De pildă, lîngă copac.





E jocul Sfintelor Scripturi.
Așa s-a jucat și Domnul nostru Isus Hristos
Și alții, prinși de friguri și de călduri,
Care din cîteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.




Voi să nu vă mîhniți tare
Cînd mă vor lua și duce departe
Și-mi vor face un fel de înmormîntare
În lutul afînat sau tare.
Așa e jocul, începe cu moarte.




Știind că și Lazăr a-nviat,
Voi să nu vă mîhniți, s-așteptați,
Ca și cum nu s-a întîmplat
Nimic prea nou și prea ciudat.
Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre frați.




Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Pășune, bordeie și oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Și pentru mîncare.





Toți vor învia, toți se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plînge și toarce,
La văcuțe, la mioarce,
Ca oamenii gospodari și vii.





Voi creșteți, dragii mei, sănătoși,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moși-strămoși.
De o cam dată, feții mei frumoși,
O să lipsească tata vreo lună.




Apoi, o să fie o întîrziere,
Și alta, și pe urmă altă.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cît se cere,
Din lumea ceealaltă.






Și, voi ați crescut mari,
V-ați căpătuit,
V-ați făcut cărturari,
Mama-mpletește ciorapi și pieptari,
Și tata nu a mai venit...




Puii mei, bobocii mei, copiii mei !
Așa este jocul.
Îl joci în doi, în trei.
Îl joci în cîte cîți vrei.
Arde-l focul !

Poezia [Adio] La Târgoviște de Grigore Alexandrescu

[ADIO ] LA TÂRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.


Dar cine se aude și ce este ast sunet?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas?
Pământul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjie-un glas...

................................................................................

Dar unde sunt acestea? sau dus! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Așa orce mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut


Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii de frică tremurând.
Al nopții tâlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierând.

..............................................................

..................................................................


Mă scol, mă d-aicea; pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plâng.


Aicea am speranță se aflu mulțumire;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc,
Să văz a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;


Aci stejarii cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcând ale ramuri spre-azurele câmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.


Din coasta-acestor stânce, din vârful astui munte,
De unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumină p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor;


Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.


Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am frănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.


Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întâlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc.



Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna p-a mea frunte și caut un mormânt.


Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care zbor;


așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sărmanul călător.


Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.


De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând ați adunat.


Când toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Așa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare,
Zic lumei un adio: iaulira și mă duc.

Poezia [Adio] La Târgoviște de Grigore Alexandrescu

[ADIO ] LA TÂRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.


Dar cine se aude și ce este ast sunet?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas?
Pământul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjie-un glas...

................................................................................

Dar unde sunt acestea? sau dus! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Așa orce mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut


Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii de frică tremurând.
Al nopții tâlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierând.

..............................................................

..................................................................


Mă scol, mă d-aicea; pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plâng.


Aicea am speranță se aflu mulțumire;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc,
Să văz a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;


Aci stejarii cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcând ale ramuri spre-azurele câmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.


Din coasta-acestor stânce, din vârful astui munte,
De unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumină p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor;


Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.


Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am frănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.


Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întâlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc.



Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna p-a mea frunte și caut un mormânt.


Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care zbor;


așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sărmanul călător.


Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.


De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând ați adunat.


Când toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Așa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare,
Zic lumei un adio: iaulira și mă duc.