Poezia Păsările de Fier de Tudor Arghezi

PĂSĂRILE DE FIER



Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit ?
Că berzele de-o vreme-au și sosit.
Să fi întîrziat un cîrd ? Să fi rămas
Un stol răzleț aiurea, de pripas ?




Par niște porumbițe, niscai lebezi,
Cînd mici, cînd mari, cînd leneșe, cînd repezi.
Noi le zărim acum întîia oară
Că suie în april și că scoboară.




Dar iată că încep să-i dea, domoale,
Azurului albastru rotogoale
De spumă albă, ca de tibiriș,
Și-s rînduite pasările-n șir.




Cu toate că alunecă pe cer
Și zboară lin, sînt cocostîrci de fier.
Aduc în ei otravă, foc și pară,
Și găinațul lor aprinde și omoară.




Comunicatele semnate sînt sumare :
,,Distrus opt instalații militare,
Mitraliat trei corpuri de armată.
Uzină de petrol incendiată.”



Realități : Uciși cîteva mii,
De mume, de bătrîni și de copii
Și dărîmete două catedrale
Și pe bolnavii-n paturi, trei spitale.

Poezia La Treabă de Tudor Arghezi

LA TREABĂ



Încă o dată Făt-Frumos
Și-a smuls din grinda casei spadă,
Arc bun și buzdugan mai noduros,
Să dea din munte namila grămadă.




Singur, orbește-n ceasul rău,
Simțindu-se-ntărit ca de-o solie,
Cu o chemare din pămînt și hău,
Pe care o-nțelege și n-o știe,




Se puse-n calea negurii cu coarne
Și găurindu-i pîntecul în zmîrc
Și împlîntîndu-i sabia în carne,
Au curs din ea otravă, muci și spîrc.




În tăvăleala șarpelui cu zeci
De căpățîni și ghiare uriașe,
Era să-și piardă zilele de veci,
Mușcat de scut, de piept și de cămașe.




Cînd a căzut, dihania a dat
Un vuiet care încă mai răsună,
Că muntele pleșuv a tremurat
Și cu văzduhul lunii dimpreună.




Urletul fiarei a mutat din loc
Cremenea stîncii, brazdele și marea.
Dar Făt-Frumos avu și-acum noroc
Și se-mplini de-a-ntregul ei chemarea.




Și isprăvind, sfiios se-ntoarce-n sat.
Se-ascunde chibzuind ce să mai facă.
O ciutură mai mare de-adăpat
Și-un staul mai ca lumea, pentru vacă.

Poezia Buruiana Aste de Tudor Arghezi

BURUIANA ASTA



Cu liftele de pe hotare
Spadele noastre știu să se măsoare
Și, slavă Domnului, s-au măsurat
Și sus și jos, în lung și lat.
Cînd nu le-am frînt, de mijloc, în pămînt,
Robia și răbdarea scrînșnită le-au înfrînt.



Făptura lor ia fință numeroasă,
Cînd gălbejită, vînătă, cînd grasă.
Cînd iese-n iarbă din bucate,
Stă cînd pitită-n cărți și călimară,
Se mută și, ca musca și molia, și zboară :
Un mucegai, un lindin, o mușiță.
Se-mpacă și cu gerul și-mpuie în arșiță,
Se-ncuibă prin odăjdii, în altar,
În chip cinstit de dascăl cărturar
Și-ți face axioane și colinde.
Te-a sărutat și știi că te va vinde.




Nu ai adus-o tu în țară
Otrava palidă și acrișoară,
Voinic întors de pe hotar acasă,
O liftă mai ascunsă îl apasă,
Mai molcomă și mai gingașe.
O simte ca-n opincă și-n cămașe.
Tiptilul corci de mătrăgună
Cu grîul crește dimpreună.




El s-a ivit, s-a strecurat
Pe arături, la semănat,
Și-a prins atîta rădăcină
Că țărina,-mpărate, este plină.
Unde-și dă brazdă rodul cel mai cald
Acolo-i sare vîeful mai înnalt.



Și-nfășură tulpină din răzor,
Moalele zgîrci, întins și tîrîtor.


Și, ce-i mai greu, nici coasa și nici focul
Nu dovedesc să curățească locul.


Au stăvilit voinicii, la graniță, năpasta :
Ei nu pot să stîrpească buruiana asta.

Poezia Cîte Puhoaie ! de Tudor Arghezi

CÎTE PUHOAIE



Cîte puhoaie, cîtă omenire
Se rînduiesc de-acuma în vileag,
Să ceară bucurii și fericire
Scrise cu slove mari pe steag !



Aș vrea să mă-nfierbîntat și eu cu ele,
Să-mi bată-n tîmple inima și mie,
Văzîndu-le trezite, mari și grele,
Ca de o mare, sfîntă datorie.




Dar iată pana celor ce-au mînjit
Drapelele cu alte jurăminte,
E-o bidinea cu părul năclăit
De fostele vopseli de mai nainte.




Uunde stătură bravii pînă azi,
Că nu la bucurie, ci la luptă
Era chemarea, frați și camarazi ?
Viața le curse dulce, nentreruptă.




Ați vrea credință întru necredință
Și lauri fără să fi-nvins,
Venind la hramuri, după biruință,
Cu sîngele păstrat și neatins.