Poezia Boierii de Tudor Arghezi

BOIERII



În țară, două soiuri de boieri
Împart puterea între ele,
Boieri de-o zi, boieri de ieri,
Stăpînitorii vieți mele,
Și unii, și-alții de pripas,
Și nu le poți mai da de nas.




Unii purced de la Fanar,
Și alții de la coada vacii,
Dar întăriți cu-acelaș har,
Să sugă țara și săracii,
Și toți de-o teapă și un soi,
Și unii și-alții sînt ciocoi.




Dintre clănțăi și-nvățători
Se pregătește-a treia treaptă,
Omizi, gîndaci și lipitori,
Și-alt supt, mai crîncen, va să-nceapă,
Căci corciturile dădură
Pe cea de-a treia corcitură.




Și fiecare cîrd se cheamă
Cumva, cu numele bălțat,
Și se prefac, ca-n panoramă,
Că se înfruntă și se bat,
Dar ca și corbii, pe un leș,
Sînt întrutotul înțeleși.





Cînd crede împlinit sorocul,
Sufleurul face semn să vie
Alți măscărici să ție locul
Și țara luată cu chirie -
Și unii vin, și alții pleacă
Lăsînd-o mai în jale, mai săracă.

Poezia Flămînzenii de Tudor Arghezi

FLĂMÎNZENII



E zarvă, zbucium, grijă în guvern,
Că zilele răscoalei nu se-aștern
Că foileăntocmite pe muchi, de călindar,
La fel de o potrivă, pe colțuri și-n chenar.
Una-i mai scurtă, alta e mai lungă,
Și mărginile nu pot, în teanc, să se ajungă.
Una-i curată, albă, lină, goală,
Parcă n-ar fi armata și răscoală,
Și nu se poate ține o bună socoteală.
Ar vrea, cînd le-mpreună, guvernul, și le strînge,
Să fie zilnic roșii, cu sărbători de sînge.
Guvernului îi place un tot și simetria,
Dar nu-și mai face bine poporul datoria,
Că nu-și pîrăște frații și nu dă la lumină
Ce se ascunde-n gîndul lipsit de disciplină.
De pildă, trenul, care, cu sute de țărani
În lanțuri, se oprise în stația Pașcani.
Vagoanele de vite îi aduceau la Iași,
Să ia osînda ocnei, de hoți și de vrăjmași.
Frînarii, și hamalii, și muncirorii-n gară,
Trufași, să-nfățișeze ceva, și ei, în țară,
Cu de la sine voie, aiurea și obraznici,
Au zlobozit țăranii și-au dezarmat pe paznici...
Răscoala izbucnise deodată în Moldova,
La Giurgiu, la Caracal și Craiova,
Pornind din suferința celor smeriți și blînzi.
Tu ține minte satul flămînd, numit Flămînzi.

Poezia Trecînd Ciocoiul de Tudor Arghezi

TRECÎND CIOCOIUL



Trecînd ciocoiul, ieri, prin arătură,
Numai l-aud că zbiară și mă-njură.
Ce ți-am greșit, boierule, zic eu,
De mă tot faci tîlhar și derbedeu ?
Am pungășit la ușa dumitale,
La seceră, la sapă, la parale ?
Dacă e vorba să ne dăm pe față,
Hoția de la curte și ciocoi se-nvață.




S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,
Că-l țintuiam cu ochii și nu m-am căciulit.
Ar vrea, că-i de ! cocon,
Să-i ies în drum de-a bușea, cu vorbe de plocon.
Îl ustură ficații și-l arde la rărunchi,
Că, dacă trece el, nu îngenunchi.
N-ajunge că ne suge, mai face și pe sfîntul,
Călca-l-ar vaca neagră și l-ar mînca pămîntul.




Las' că-i clocesc eu una, să n-o mai uite, tată,
C-a pus la primărie jandarmii să mă bată,
Ce mai boier și ăsta, de marfă și cîntar !
Tat'su fusese-n piață plăcintar.

Poezia Un Colț de Țară de Tudor arghezi

UN COLȚ DE ȚARĂ



Un colț de țară urcă lin Carpații.
E al ciocoiului, și prost și îngîmfat,
Care-și tot strigă de un timp argații,
Să ducă vitele la adăpost.




Conacu-i gol și staulele-s goale.
Niciun argat nu e să dea răspuns.
Sătenii, hotărîți să se răscoale,
S-au înțeles cu toții într-ascuns.




E zgomot și neliniște de foame,
La vaci, la cai, la oi și boi.
Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame,
Aduși legați argații înnapoi.



Jandarmii, popa și învățătorii
Tînjesc, de parcă fiecare-i mort.
Prefectul știe ce cam vrea poporul
Și scrie stăpînirii un raport.



Dar pînă una, alta,-ncearcă
Ciocoiul să dea vitele la apă.
Dar ce ? l-ascultă vre o vacă, parcă ?
Și cu îndemnuri proaste vitele s-adapă ?




Ar vrea să le adune-n bătătură.
Niciuna de pe loc nu se urnește.
Ar vrea să le-mblînzească, dar vorba-i parcă-njură
Că vitele nu știu stricat pe franțuzește.




De-o viață joacă riga, se-ntinde, se răsfață,
Strein, mînca-l-ar buba, de țarină și vite,
Nu știe ce e gîscă și crede că e rață
Și nu deosebește pe cal nici pe copite.




Ce-i cu maimuțele-astea rase,
Cu geam la ochi și cu nădragi pe dungă,
Înhăimărate ca la parastase,
În straie negre și cu coada lungă ?




Se uită boii, vacile mirate
La maimuțoiul ăsta de sîrmă, cîlți și cîrpă,
Cu vorbe-ntortochiate în gît și scîlciate,
Că li-i și lor lehamite și scîrbă.




Cățelul se repede la desculți,
Fărîmă de bot negru bălțat, de catifea.
Între dulăi și oamenii cei mulți,
În satu-ntreg e singura lichea.