Poezia Un Colț de Țară de Tudor arghezi

UN COLȚ DE ȚARĂ



Un colț de țară urcă lin Carpații.
E al ciocoiului, și prost și îngîmfat,
Care-și tot strigă de un timp argații,
Să ducă vitele la adăpost.




Conacu-i gol și staulele-s goale.
Niciun argat nu e să dea răspuns.
Sătenii, hotărîți să se răscoale,
S-au înțeles cu toții într-ascuns.




E zgomot și neliniște de foame,
La vaci, la cai, la oi și boi.
Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame,
Aduși legați argații înnapoi.



Jandarmii, popa și învățătorii
Tînjesc, de parcă fiecare-i mort.
Prefectul știe ce cam vrea poporul
Și scrie stăpînirii un raport.



Dar pînă una, alta,-ncearcă
Ciocoiul să dea vitele la apă.
Dar ce ? l-ascultă vre o vacă, parcă ?
Și cu îndemnuri proaste vitele s-adapă ?




Ar vrea să le adune-n bătătură.
Niciuna de pe loc nu se urnește.
Ar vrea să le-mblînzească, dar vorba-i parcă-njură
Că vitele nu știu stricat pe franțuzește.




De-o viață joacă riga, se-ntinde, se răsfață,
Strein, mînca-l-ar buba, de țarină și vite,
Nu știe ce e gîscă și crede că e rață
Și nu deosebește pe cal nici pe copite.




Ce-i cu maimuțele-astea rase,
Cu geam la ochi și cu nădragi pe dungă,
Înhăimărate ca la parastase,
În straie negre și cu coada lungă ?




Se uită boii, vacile mirate
La maimuțoiul ăsta de sîrmă, cîlți și cîrpă,
Cu vorbe-ntortochiate în gît și scîlciate,
Că li-i și lor lehamite și scîrbă.




Cățelul se repede la desculți,
Fărîmă de bot negru bălțat, de catifea.
Între dulăi și oamenii cei mulți,
În satu-ntreg e singura lichea.

Poezia Un Colț de Țară de Tudor arghezi

UN COLȚ DE ȚARĂ



Un colț de țară urcă lin Carpații.
E al ciocoiului, și prost și îngîmfat,
Care-și tot strigă de un timp argații,
Să ducă vitele la adăpost.




Conacu-i gol și staulele-s goale.
Niciun argat nu e să dea răspuns.
Sătenii, hotărîți să se răscoale,
S-au înțeles cu toții într-ascuns.




E zgomot și neliniște de foame,
La vaci, la cai, la oi și boi.
Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame,
Aduși legați argații înnapoi.



Jandarmii, popa și învățătorii
Tînjesc, de parcă fiecare-i mort.
Prefectul știe ce cam vrea poporul
Și scrie stăpînirii un raport.



Dar pînă una, alta,-ncearcă
Ciocoiul să dea vitele la apă.
Dar ce ? l-ascultă vre o vacă, parcă ?
Și cu îndemnuri proaste vitele s-adapă ?




Ar vrea să le adune-n bătătură.
Niciuna de pe loc nu se urnește.
Ar vrea să le-mblînzească, dar vorba-i parcă-njură
Că vitele nu știu stricat pe franțuzește.




De-o viață joacă riga, se-ntinde, se răsfață,
Strein, mînca-l-ar buba, de țarină și vite,
Nu știe ce e gîscă și crede că e rață
Și nu deosebește pe cal nici pe copite.




Ce-i cu maimuțele-astea rase,
Cu geam la ochi și cu nădragi pe dungă,
Înhăimărate ca la parastase,
În straie negre și cu coada lungă ?




Se uită boii, vacile mirate
La maimuțoiul ăsta de sîrmă, cîlți și cîrpă,
Cu vorbe-ntortochiate în gît și scîlciate,
Că li-i și lor lehamite și scîrbă.




Cățelul se repede la desculți,
Fărîmă de bot negru bălțat, de catifea.
Între dulăi și oamenii cei mulți,
În satu-ntreg e singura lichea.

Poezia Cauza Cauzelor de Tudor Arghezi

CAUZA CAUZELOR



Nevinovați ca îngerii, se-ntreabă
Diintre boierii oameni mai detreabă
Ce s-a-ntîmplat și ce le-a mai lipsit
Că satele s-au răzvrătit,
Așa deodată, fără pregătire.
Boierii au dreptate să se mire,
Că ei s-au înțeles destul de bine cu sătenii.
Crăciun, și Paște, și Blagoveștenii,
Și Bobotează, hramuri mari, cu clerici,
Îi adunau pe toți pe la biserici
Și sărutau icoanele-mpreună.
Ce ? i-a oprit cumva, cînd se adună,





Vreun un stăpîn să se închine ?
Așa că unii cu-alții trăiau bine.
La masluri, la botez, la-nmormîntări,
Molitvele-s aceleași citite-ntre cîntări.
Clopotnița și toaca nu sună pentru toți ?
Atunci ți-ai bate capul și să-nțelegi nu poți,
Trăind duhovnicește, în pace, mic și mare,
Să ia sfîrșit deodată asemenea-mpăcare ?
Vezi, nu știi cum se poate,
Uitînd de liturghie, să intri în păcate.




Unii vorbind aiurea, spun că țăranii mulți,
Flămînzi și goi, trec vara și iarna tot desculți.
Păi, asta lor le place și n-are niciun rost
Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post,
Să se îmbrace-n șube, ca noi, și să se-ncalțe.
Cine-ar mai face spicul și bobul să să-nnalțe,
Eu, dumneata, ministrul, advocatul ?
Priceperi la ogoare le are numai satul.
Și tot dintr-o zminteală a minții se mai spune
Că singuri noi petrecem în case mari și bune,
Pe cînd ei stau cu porcii și vitele-n odaie,
Grămadă peste claie.
De-altminteri, pentru gură
Le-ajunge-o mămăligă, la plug, cu-o murătură,
Și-o doniță de apă
La desfundat și sapă.
Nu-i nicio potrivire între țărani și noi
Ei sînt scutiți de sarcini și n-au, ca noi, nevoi.
Nici nu-și dau bine seama cît sînt de fericiți
Țăranii noștri simpli și iubiți.
Noi, ceștialalți, boierii, cum ni se zice, culții,
Stăm numai cît se cere cu leoata și mulții.
Întortochiaâi la minte, la fire și simțire,
Avem chemări și dreptul obrazului subțire,
Că fără ierarhie și elită, o țară,
În loc să se ridice, amenință să piară.
Săteanul nostru nu e mojic și năzuros,
Primește-orice și ne vorbea frumos.
Și tînărul, și-unchiașul și bătrîna
Răspund întotdeauna : ,,Trăiți” și ,,Sărut mîna”.







Un medic îndrăzneț
Fusese dat afară din slujbă, la județ.
Într-un raport de-o coală, trimis la București,
Scria, nepriceputul, tot soiul de povești.
Cică din lăcomie și din nerușinare
Și din dobitoace, noi nu sîntem în stare
Să ne cunoaștem vina în răscoală ;
Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală ;
Eram numiți o șleahtă, tîlhari și negustori,
Ieșiți de sub tijghele, călăi și lipitori.
Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales
Am fi mai de-nțeles.
Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,
Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă.
Dar ce-au ajuns moșnenii și răzeșia lor,
Vîndută cu prăjina ? De rîsul tuturor.
Boierii ăștia țanțoși, cu tălpile-n țărînă,
Vin cu căciula-n mînă
Să ceară băniciorul cu boabe împrumut.
Și medicul, mîrșavul, pe toate le=a văzut.
Moșierii și-arendașii au flămînzit țăranul
Și îl trudesc tot anul.
Îl țin ca pe o vită,
Și vara, ca și iarna, în viscol priponită,
Cămătărit cumplit,
Și-l țin și-nnămolit
Și îngropat în sate de nordeie,
Bolnav și el și proasta lui femeie.
Fără un dinte-n gură, îți ia, cînd nici nu știi,
Un deget și-l trece, prin bale, prin gingii.





Copiii zac de gușter și coptură,
Țîșnită din ureche și ochi, ca o untură ;
De oftică, de friguri, de scrofuri și pelagră,
De uscăciune sau de bubă-neagră,
Și mor mai mulți de două ori,
Decît trăiesc cu gîlci în subsuori,
Cu abube, fălcariță și umflături,
Cînd dîrdîind pe prispă, de frig, cînd de călduri.





Pruncii la sîn le zmulg să morfolească
Țîțele maicii, ca de cîlț și iască,
Parcă hrănită numai cu bozii și ciuperci.
Sugacilor le unge limba cu zer și terci.
Noi sîntem pripășiții și-ai vremurilor grele,
Care au dat de-a lungul bărbați, dar și lichele,
Ca să-i încingă lanțul de robie,
Noi am fi pus în sate și o jandarmerie,
Să le păzească zilnic și sufletul, și gîndul,
Ca pușca, pînă-i vine și starostelui rîndul.
Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie,
E ridicat de-acasă și-nchis la pușcărie.
Cu-asemenea palavre și născociri murdare
Și-a mîzgălit raportul și doftorul Cutare,
Dar l-am trimis ,,la urmă” spre strînsă cercetare:





Așa fiind povestea, li s-a făcut lumină
Și-au judecat stăpînii că mîna doar streină
S-a strecurat în țară și-a-mpins-o la răscoală
Ascunsă-n vre o claie de fîn sau în vreo oală.
Au căutat-o bine, dar clăile luau foc
Și oalele crăpară, și n-au avut noroc.
Atunci se răzgîndiră, să fie cercetate
Scrisorile stundeâilor din străinătate.
Poliția streină slujea pe cea din țară,
Le dezlipea trimise, primite dinafară,
Și copiile fură trecute-n București
Potăile lihnite de vinovați și vești.
Niciun băiat de-al nostru, din școli, n-a fost să fie
Tîrît de zor-nevoie în vreo vinovăție,
Și fără capi cu carte și făr-a fi-nvățați,
Sătenii fură-n țară cu miile-mpușcați.
Că vinovată fuse, de și-a ieșit din fire
Poporul, preacurvia de sus, din stăpînire.

Poezia Cauza Cauzelor de Tudor Arghezi

CAUZA CAUZELOR



Nevinovați ca îngerii, se-ntreabă
Diintre boierii oameni mai detreabă
Ce s-a-ntîmplat și ce le-a mai lipsit
Că satele s-au răzvrătit,
Așa deodată, fără pregătire.
Boierii au dreptate să se mire,
Că ei s-au înțeles destul de bine cu sătenii.
Crăciun, și Paște, și Blagoveștenii,
Și Bobotează, hramuri mari, cu clerici,
Îi adunau pe toți pe la biserici
Și sărutau icoanele-mpreună.
Ce ? i-a oprit cumva, cînd se adună,





Vreun un stăpîn să se închine ?
Așa că unii cu-alții trăiau bine.
La masluri, la botez, la-nmormîntări,
Molitvele-s aceleași citite-ntre cîntări.
Clopotnița și toaca nu sună pentru toți ?
Atunci ți-ai bate capul și să-nțelegi nu poți,
Trăind duhovnicește, în pace, mic și mare,
Să ia sfîrșit deodată asemenea-mpăcare ?
Vezi, nu știi cum se poate,
Uitînd de liturghie, să intri în păcate.




Unii vorbind aiurea, spun că țăranii mulți,
Flămînzi și goi, trec vara și iarna tot desculți.
Păi, asta lor le place și n-are niciun rost
Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post,
Să se îmbrace-n șube, ca noi, și să se-ncalțe.
Cine-ar mai face spicul și bobul să să-nnalțe,
Eu, dumneata, ministrul, advocatul ?
Priceperi la ogoare le are numai satul.
Și tot dintr-o zminteală a minții se mai spune
Că singuri noi petrecem în case mari și bune,
Pe cînd ei stau cu porcii și vitele-n odaie,
Grămadă peste claie.
De-altminteri, pentru gură
Le-ajunge-o mămăligă, la plug, cu-o murătură,
Și-o doniță de apă
La desfundat și sapă.
Nu-i nicio potrivire între țărani și noi
Ei sînt scutiți de sarcini și n-au, ca noi, nevoi.
Nici nu-și dau bine seama cît sînt de fericiți
Țăranii noștri simpli și iubiți.
Noi, ceștialalți, boierii, cum ni se zice, culții,
Stăm numai cît se cere cu leoata și mulții.
Întortochiaâi la minte, la fire și simțire,
Avem chemări și dreptul obrazului subțire,
Că fără ierarhie și elită, o țară,
În loc să se ridice, amenință să piară.
Săteanul nostru nu e mojic și năzuros,
Primește-orice și ne vorbea frumos.
Și tînărul, și-unchiașul și bătrîna
Răspund întotdeauna : ,,Trăiți” și ,,Sărut mîna”.







Un medic îndrăzneț
Fusese dat afară din slujbă, la județ.
Într-un raport de-o coală, trimis la București,
Scria, nepriceputul, tot soiul de povești.
Cică din lăcomie și din nerușinare
Și din dobitoace, noi nu sîntem în stare
Să ne cunoaștem vina în răscoală ;
Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală ;
Eram numiți o șleahtă, tîlhari și negustori,
Ieșiți de sub tijghele, călăi și lipitori.
Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales
Am fi mai de-nțeles.
Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,
Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă.
Dar ce-au ajuns moșnenii și răzeșia lor,
Vîndută cu prăjina ? De rîsul tuturor.
Boierii ăștia țanțoși, cu tălpile-n țărînă,
Vin cu căciula-n mînă
Să ceară băniciorul cu boabe împrumut.
Și medicul, mîrșavul, pe toate le=a văzut.
Moșierii și-arendașii au flămînzit țăranul
Și îl trudesc tot anul.
Îl țin ca pe o vită,
Și vara, ca și iarna, în viscol priponită,
Cămătărit cumplit,
Și-l țin și-nnămolit
Și îngropat în sate de nordeie,
Bolnav și el și proasta lui femeie.
Fără un dinte-n gură, îți ia, cînd nici nu știi,
Un deget și-l trece, prin bale, prin gingii.





Copiii zac de gușter și coptură,
Țîșnită din ureche și ochi, ca o untură ;
De oftică, de friguri, de scrofuri și pelagră,
De uscăciune sau de bubă-neagră,
Și mor mai mulți de două ori,
Decît trăiesc cu gîlci în subsuori,
Cu abube, fălcariță și umflături,
Cînd dîrdîind pe prispă, de frig, cînd de călduri.





Pruncii la sîn le zmulg să morfolească
Țîțele maicii, ca de cîlț și iască,
Parcă hrănită numai cu bozii și ciuperci.
Sugacilor le unge limba cu zer și terci.
Noi sîntem pripășiții și-ai vremurilor grele,
Care au dat de-a lungul bărbați, dar și lichele,
Ca să-i încingă lanțul de robie,
Noi am fi pus în sate și o jandarmerie,
Să le păzească zilnic și sufletul, și gîndul,
Ca pușca, pînă-i vine și starostelui rîndul.
Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie,
E ridicat de-acasă și-nchis la pușcărie.
Cu-asemenea palavre și născociri murdare
Și-a mîzgălit raportul și doftorul Cutare,
Dar l-am trimis ,,la urmă” spre strînsă cercetare:





Așa fiind povestea, li s-a făcut lumină
Și-au judecat stăpînii că mîna doar streină
S-a strecurat în țară și-a-mpins-o la răscoală
Ascunsă-n vre o claie de fîn sau în vreo oală.
Au căutat-o bine, dar clăile luau foc
Și oalele crăpară, și n-au avut noroc.
Atunci se răzgîndiră, să fie cercetate
Scrisorile stundeâilor din străinătate.
Poliția streină slujea pe cea din țară,
Le dezlipea trimise, primite dinafară,
Și copiile fură trecute-n București
Potăile lihnite de vinovați și vești.
Niciun băiat de-al nostru, din școli, n-a fost să fie
Tîrît de zor-nevoie în vreo vinovăție,
Și fără capi cu carte și făr-a fi-nvățați,
Sătenii fură-n țară cu miile-mpușcați.
Că vinovată fuse, de și-a ieșit din fire
Poporul, preacurvia de sus, din stăpînire.