Poezia Pe Un Prag de Tudor Arghezi

PE UN PRAG



Umblînd prin holde-o zi întreagă și-oprit în znopi cu seara-n loc,
Am scos din traistă cartea sfîntă în care zilele se-nsemnă,
Ca să citesc pe întuneric prin paginile ei de foc,
Și să zăresc ce mai rămîne ascuns în slove și mă-ndeamnă.
Îngenunchiat cu codrii-n spate, clădiți de stîlpnici și Icari,
Păream un paznic de la templu, culcat pe treapta de intrare,
Șoptindu-și rugăciunea nopții în cîntecele de stejari,
Cu ochii îndreptați la stele aprinse-n munți ca pe altare.

Poezia Pe Un Prag de Tudor Arghezi

PE UN PRAG



Umblînd prin holde-o zi întreagă și-oprit în znopi cu seara-n loc,
Am scos din traistă cartea sfîntă în care zilele se-nsemnă,
Ca să citesc pe întuneric prin paginile ei de foc,
Și să zăresc ce mai rămîne ascuns în slove și mă-ndeamnă.
Îngenunchiat cu codrii-n spate, clădiți de stîlpnici și Icari,
Păream un paznic de la templu, culcat pe treapta de intrare,
Șoptindu-și rugăciunea nopții în cîntecele de stejari,
Cu ochii îndreptați la stele aprinse-n munți ca pe altare.

Poezia Calea Frîntă de Tudor Arghezi

CALEA FRÎNTĂ




De cînd m-alese viața drept martor și drept sol,
Prinzîndu-și o scînteie de insul meu de fum,
Și-a hotărît din vatra tăcerii să mă scol,
Mi-a tras cu tibișirul prin rîpi și stînci un drum.




M-am încrezut într-însa supus ca de-o menire,
Dar viscolul și vîntul drumeacul mi l-au șters,
Și m-am simțit mai singur, străin în omenire,
Ca o cataoeteasmă, în drum, de univers.



Uitat între pămînturi și ceruri, în strîmtoare,
Nu mai știam cunoaște nici calea nici solia
Și-am doborît cu pumnii și umerii stihia.



Căci căutînd odihnă și duhului repaos,
Intram prin constelații și negură în haos.

Poezia Calea Frîntă de Tudor Arghezi

CALEA FRÎNTĂ




De cînd m-alese viața drept martor și drept sol,
Prinzîndu-și o scînteie de insul meu de fum,
Și-a hotărît din vatra tăcerii să mă scol,
Mi-a tras cu tibișirul prin rîpi și stînci un drum.




M-am încrezut într-însa supus ca de-o menire,
Dar viscolul și vîntul drumeacul mi l-au șters,
Și m-am simțit mai singur, străin în omenire,
Ca o cataoeteasmă, în drum, de univers.



Uitat între pămînturi și ceruri, în strîmtoare,
Nu mai știam cunoaște nici calea nici solia
Și-am doborît cu pumnii și umerii stihia.



Căci căutînd odihnă și duhului repaos,
Intram prin constelații și negură în haos.