Trebuia
să mi se pună în piept
altă inimă.
Altfel,
urma să pier.
Mi-a dat inima ei
mama.
Dar tot
mă mai doare.
Mai ales când arde pământul
însetat de ploaie.
Mai ales când nu se întoarce
tata de la războaie.
Mai ales când plec prin străini
și scriu cu lunile acasă.
Mai ales în amurg, cînd soarele
după dealuri se lasă,
mă doare.
Asemeni dureri
n-am avut niciodată.
Dar nici asemenea
răbdare.
Te chinuie nesomnul,
Durerea în oase.
Ai aprinde lumine
Și-ai coase.
Dar dorm
Doamna și domnul...
Un glas tămăduitor
Te cheamă
În sat
Lângă grijile humii.
Ieși la balcon cu teamă
Ca la marginea lumii.
Aduni până-n zori,
În pârg,
Spice de nehodină.
Lumini pe târg:
Miriște străină.
Câte case ai dat tu, mamă,
Cu var și cu lut!
Albește în părul tău, mamă,
Varul acel de demult.
Cît am plâns eu
Strâns în al foamei clește!
Stăteai noaptea ca la priveghi.
În părul tău, mamă, albește
Sarea lacrimilor mele vechi.
Seara eu îți probozesc nepotul
Că ți se urcă în cap și-i rău.
Dar el se mută la tine ,,cu totul”
Și plânge tot
În părul tău.
