Poezia Despre Fericire de Grogore Vieru

DESPRE FERICIRE




Sunt fericit
Că n-am cântat păunii -
Cântat-am mărul înflorit:
Cel rușinându-se
De trupul gol al Lunii,
Izvorul care reînvață
De unde vine,
Când s-a fost născut
Și malul sfredelit
De țipătul durut
Pe care-l dau lăsturnii.
Sunt fericit
C-am plâns ori
M-am bătut în vatră
Cu hoarda
Ploilor de piatră,
C-am încălzit
Cu sângele-mi rănit
Pământul
( Ori poate-mi încălzii
Mormântul?!),
C-am fost o trestie
Cu-ndurerată pleoapă
În aer jumătate
Și jumătate-n apă.
Sunt fericit
C-aud cum sună-n față,
Prea cântec drag,
Atât de cunoscut,
Și că mă latră-n urmă
Cu cerul gurii negru
Prăpastia
Pe care zburător
O am trecut;
Că nu aurul eu număr,
Ci stelele din cer
Și-n lacrima de lut -
Străbunii.
Erou nu sunt,
Măriri nu cer,
Sunt fericit
Că n-am cântat păunii.

Poezia Un Mut... de Grigore vieru

UN MUT...




Un mut
traversează strada-n amurg.
Îl văd zilnic
pe aceeași stradă,
cu aceeași pâine în mână
pe care-o ține strâns
aproape mușcând-o
cu cele cinci unghii.
Însoțește-o femeie,
aceeași,
vorbindu-i ceva.
Vorbeștr numai c-o mână:
cu cea liberă.
Adică pe jumătate.
Are-o palmă foarte mare,
de sub ea
pâinea-și arată doar o margine:
spinare-ncordată
de lup păduratic
sau Crai-Nou pe cer?!



Ah, nimeni nicicând nu va ști
ce înseamnă în ochii mutului
pâinea ce-o duce:
o floare?
o stea?
o gheară mai mare?
Nimeni nicicând nu va ști
dacă pâinea-i împodobește
mâna sau i-o fură.
Un mut
traversează strada-n amurg.
Ziua-și înghite pâinea ei:
soarele sângeriu.
Mutul și-ova înghiți pe-a lui.
Ce-a spus oare soarelui mutul?
Și ziua oare ce-a spus?!

Poezia Iartă-mă... de Grigore Vieru

IARTĂ-MĂ...




Iartă-mă, Doamne,
că-și hules pâine...
Dar orice pită
e o gură fără cuvânt.
Nu te mai pot vedea
de atâta fum
în care pâini se coc!
De ce nu mi-ai dat
altceva-n loc?
De pildă, raza de soare,
pe ea să o ronțăi blând,
iar cine își doarme ziua,
să rămâie flămând.
Stăpâne,
mi-i gura pecetluită
c-o pâine.

Poezia Floarea-Soarelui de Grigore Vieru

FLOAREA-SOARELUI




Într-o tânără grădină
Dintr-un sat frumos, bogat,
Am văzut o răsărită
Căreia ochii i-au legat.



Înțeleg că nu degeaba,
Ci de păsări care zbor.
Totuși e neomenește
Să legi ochii unei flori.



Nu mai știe-n care parte
E acum Soarele.
Amărâtă se gândește:
,,Poate că nici nu mai e!”



Doamne, cum sluțit-am floare,
O am cunoscut abia.
Ieri, crăiasă fără seamăn,
Azi te poate speria.




Un copil de ea aseară
Chiar s-a speriat puțin.
Latră-n fața ei cățelul
Ca la dușman și străin.




E și pâine, și la pâine,
Și căsuță, și cărbuni.
Dar ceva în viața asta
Nu-i la cale, oameni buni.




Nu-i la cale, cum să fie,
Dacă, omule, în loc
Să-i spui florii: ,,Bună ziua”,
Îi pui cârpe pe ochi.




Elei, soro, cum îni vine
Cârpa de pe ochi să-ți scot,
Să fugim și să ne-ascundem
Și de bine, și de tot;




Să luăm cu noi și cucul
Care-a mai rămas pe lunci,
Să vedem ce-a zice omul,
Să vedem ce-a zice-atunci?!