Poezia Cântarea Scrisului Nostru de Grigore Vieru

CÂNTAREA SCRISULUI NOSTRU




Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munții latiniei,
Deci, și scrisul mi-i latin!




Zis-a cerul: ,,Fiecare
Cu-al său port, cu legea sa!”
Scrisul ei și râma-l are,
Eu de ce nu l-aș avea?!




Ah, din sângele ființei
Ni l-ați smuls și pângărit
Și pe lemnul suferinței
Ca pe Crist l-ați răstignit!




Ochii lui cei ai uimirii,
Când i-ați scos și nimicit,
Ați scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndrăgit.



Ne-ați vroit schimba chiar țeasta,
Sufletul, străvechiul grai,
Învățându-ne că asta
E un bine, e un rai.



Dar din... mare paradisul
Iată ce-nvățaram noi:
Cine-ntâi îți fură scrisul,
Celelalte-ți ia apoi!




Vremuri alte vin să nască
Omul unui nou destin.
Cum mințitu-m-ai, strâmb dascăl,
Scrisul meu că mi-i străin.




Și din gură, și din carte
Cum mințitu-m-ai mereu,
Cum urâtu-m-ai de moarte
Când aflai că-i scrisul meu!




Știu: ești gata să mă rumegi
În slugarnicii tăi clești
Când mă uit cu ochii umezi
Către crinii latinești.




Știu că pașii tăi mă latră
Când durut, la el revin.
Ci va arde - da! - în vatra
Focul scrisului latin!




Foc de care mult mi-i sete,
Care,-ndurerat și sfânt,
Grâul altor alfabete
N-a aprins și ars nicicând.




Deci, lăsați-ne în firea
Moștenită din străbuni
Și-ți primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.




Nu-i o vină, Doamne iartă,
Floarea lui că o văzum,
Că ne-am fost iubit odată
Și ne mai iubim și-acum.




Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munții latiniei,
Deci, și scrisul mi-i latin!

Poezia Cântarea Scrisului Nostru de Grigore Vieru

CÂNTAREA SCRISULUI NOSTRU




Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munții latiniei,
Deci, și scrisul mi-i latin!




Zis-a cerul: ,,Fiecare
Cu-al său port, cu legea sa!”
Scrisul ei și râma-l are,
Eu de ce nu l-aș avea?!




Ah, din sângele ființei
Ni l-ați smuls și pângărit
Și pe lemnul suferinței
Ca pe Crist l-ați răstignit!




Ochii lui cei ai uimirii,
Când i-ați scos și nimicit,
Ați scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndrăgit.



Ne-ați vroit schimba chiar țeasta,
Sufletul, străvechiul grai,
Învățându-ne că asta
E un bine, e un rai.



Dar din... mare paradisul
Iată ce-nvățaram noi:
Cine-ntâi îți fură scrisul,
Celelalte-ți ia apoi!




Vremuri alte vin să nască
Omul unui nou destin.
Cum mințitu-m-ai, strâmb dascăl,
Scrisul meu că mi-i străin.




Și din gură, și din carte
Cum mințitu-m-ai mereu,
Cum urâtu-m-ai de moarte
Când aflai că-i scrisul meu!




Știu: ești gata să mă rumegi
În slugarnicii tăi clești
Când mă uit cu ochii umezi
Către crinii latinești.




Știu că pașii tăi mă latră
Când durut, la el revin.
Ci va arde - da! - în vatra
Focul scrisului latin!




Foc de care mult mi-i sete,
Care,-ndurerat și sfânt,
Grâul altor alfabete
N-a aprins și ars nicicând.




Deci, lăsați-ne în firea
Moștenită din străbuni
Și-ți primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.




Nu-i o vină, Doamne iartă,
Floarea lui că o văzum,
Că ne-am fost iubit odată
Și ne mai iubim și-acum.




Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munții latiniei,
Deci, și scrisul mi-i latin!

Poezia Mihai Viteazul Și Turcii de Dimitrie Bolintineanu

MIHAI VITEAZUL ȘI TURCII




Oștile păgâne pasă la hotare.
Mihai Vodă șade la o masă mare.
Căpitanii 'n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată 'n sală intră-un sol turcesc.
- Padișahul nostru m'a trimis la tine
Să-i plătești tributul ce i se cuvine !...




Mihai Vodă tace. Oaspeți mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-și ridic.
Luna varsă raze dulci și auroase,
Iat' acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.




Sub hlamida-i saltă rotungioru-i sân,
Crini și garofițe pe-al ei chip se'ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă grațios,
Ochii cu tristețe cat'acum în jos :




- Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul știa să se bată ?
Cela ce 'n primejdii stă și se gândește
Inamicii țării jugu-i pregătește.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soțioară
Gata-i să se ducă și'n locu-i să moară !
Doamne, tu ai dreptul s'o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s'o vezi.
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu ești vrednic, plec la mânăstire !
Atunci Mihai Vodă se scoală deodată
Și spre sol întoarce fața-i gândurată :
- Mergi și spune-i celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n'a închis.
Au voiești pe țară biruri noi a pune ?
Padișahul vostru, fără de'ncongior
Vrea să nimicească p'acest brav popor.
Dar mai bine piară, dacă i-a fost dat,
Decât cu rușine, mic și atârnat !




Și zicând acestea, ia o bardă'n mână,
Iute strânge'n juru-i armia română
Și cu ea deavalma, făr'să zăbovească,
Sfarmă și respinge armia turcească.
Chiar și Sinan Pașa, plin de umilinți,
A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.


Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalță-o mânăstire și trei parastasuri.

Poezia Mihai Viteazul Și Turcii de Dimitrie Bolintineanu

MIHAI VITEAZUL ȘI TURCII




Oștile păgâne pasă la hotare.
Mihai Vodă șade la o masă mare.
Căpitanii 'n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată 'n sală intră-un sol turcesc.
- Padișahul nostru m'a trimis la tine
Să-i plătești tributul ce i se cuvine !...




Mihai Vodă tace. Oaspeți mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-și ridic.
Luna varsă raze dulci și auroase,
Iat' acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.




Sub hlamida-i saltă rotungioru-i sân,
Crini și garofițe pe-al ei chip se'ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă grațios,
Ochii cu tristețe cat'acum în jos :




- Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul știa să se bată ?
Cela ce 'n primejdii stă și se gândește
Inamicii țării jugu-i pregătește.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soțioară
Gata-i să se ducă și'n locu-i să moară !
Doamne, tu ai dreptul s'o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s'o vezi.
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu ești vrednic, plec la mânăstire !
Atunci Mihai Vodă se scoală deodată
Și spre sol întoarce fața-i gândurată :
- Mergi și spune-i celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n'a închis.
Au voiești pe țară biruri noi a pune ?
Padișahul vostru, fără de'ncongior
Vrea să nimicească p'acest brav popor.
Dar mai bine piară, dacă i-a fost dat,
Decât cu rușine, mic și atârnat !




Și zicând acestea, ia o bardă'n mână,
Iute strânge'n juru-i armia română
Și cu ea deavalma, făr'să zăbovească,
Sfarmă și respinge armia turcească.
Chiar și Sinan Pașa, plin de umilinți,
A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.


Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalță-o mânăstire și trei parastasuri.