Poezia Închinare de Ion Pillat

ÎNCHINARE



Priveliște menită să-mi fie o psaltire,
Întîia mea credință și ultimul meu scut,
Moșie aurită de-amurg și de-amintire,
Deal albăstrit de lună, de dor și de trecut.



Florică, înflorită în mai ca o mireasă,
Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram,
Întinde peste mine un văl de frunză deasă,
Primește iar la sînu-ți copilul ce eram.



Aleea mi-o deschide cu brațele de mamă
Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău.
Fii pentru mine sfînta icoană ce din ramă
Alină lin feciorul risipitor și rău.



Am rătăcit pe piatra cetăților haine
Și m-am jucat cu anii cum alții zvîrlă mingi...
Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine,
Mai poți cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.



Fii pentru regăsitul o mînăstire vie
În care amintirea aprinde lumînări
Și unde, pe o tîmplă de umbră, reînvie
Ochi cunoscuți, luceferi ieșind din înnoptări...



Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica,
Cu ochi de tinerețe și păr frumos de nea,
Cum trece spre mormîntul bunicului, bunica,
Ținînd ca ieri de mînă copilăria mea ?



N-auzi atît de-aproape, dar parcă-n altă țară,
Și rîsul meu zburdalnic și glasul ei blajin ?
Nu simți sporind dorința și dulce, și amară
De-a reveni mai iute la cel dintîi cămin ?...



Cu ochi de altădată, cu degetul pe buze
- Așa cum se cuvine în preajmă de mormînt -
Vă voi urma, curate și albe călăuze,
Spre cel mai drag, mai trainic și sufletesc pămînt.

Poezia Ctitorii de Ion Pillat

CTITORII



Acolo unde-n Argeș se varsă Rîul Doamnei
Și murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru-vodă, care descălecînd venea,
Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.



Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strîmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.



Acolo,-n pacea nopții pe drumuri de podgorii,
Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Cînd neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Cînd șopotește valea de cîntecele morii.



Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Cînd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.



Și tot cisînd la vremea cînd înfloriră teii,
Pe cînd îmbracă țara al iernii alb suman,
Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri departate sunîndu-și clopoțeii.



Să stau, pe cînd afară se stinge orice șoaptă,
Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum -
Și să aud deodată cu-nfiorare, cum
Trosnește amintirea ca o castană coaptă.

Poezia Soldați de Plumb... de Ion Pillat

SOLDAȚI DE PLUMB...



Soldați de plumb... o, toată copilăria, cînd
Cu blonde plete, hatmani, desfășuram grămadă
Eroii fără moarte, uitați în cîte-o ladă,
Vitejii fără teamă în nemișcatul rînd.



Iar noi, copii cu săbii de lemn, porneam la sfadă
Purtînd ca steag ștergare în soare fluturînd.
Ce trîntă, ce bătaie sub duzii din livadă !
Și după bătălie cîți morți fugeau rîzînd...



O, unde ți-e războiul, nevinovată vreme !
Acuma lupta urlă și rana ruptă geme
Și morții mor aievea iubirilor din țară.



Ce zeu-copil se-apleacă pe oameni-jucării
Și seara, răsturnîndu-i în negrele cutii,
Îngroapă în tranșee păpușile de ceară ?

Poezia Călătorul de Ion Pillat

CĂLĂTORUL



Ai fost, ne spui, prin insuli cu nume spaniole
Și ai iubit creola și verzii papagai,
Și inima, din mare în mare, ți-o legai
Cînd înfloreau catarge cu pînzele : corole.



Ce mi-e călătăria și-al mărilor amar
Și insula rodită cu palme și banane -
Mă vezi pornit de-acuma pe alte oceane
Spre portul unde n-afli nici vas, nici marinar.



Mi-am îmbarcat destinul pe calea cea mai lungă
Spre țărmul ce nu poartă un nume în atlas.
Corăbiilor tale, mereu gonind, le las
Zadarnica strădanie în nicăieri s-ajungă.



Dar de te joci de-a mingea cu globul - pasu-mi știe,
El singur, să lărgească ogorul strămoșesc,
Și cumpăna veciei în suflet mi-o găsesc
De-mi ancorează-n zare Carpații pe moșie.