Poezia Lada de Marin Sorescu

LADA


Eram la țărmul mării,
Distribuiam corăbii,
Ceva neclar, cu care mai mult te uitai la apă.
Nu știu dacă într-adevăr și mergeau,
Erau niște ocheane poate,
Dar trebuia să te sui în ele
Și să plutești, ca să vezi ceva.



Și numai ce apar doi inși, niște necunoscuți,
Și-mi cer o corabie să plece și ei.
Eu nu mai aveam nici una,
Caut - nici una.
Dis-de-dimineață se terminaseră,
Nu se prea ajungeau ; multă lume pe țărmul mării, multă, multă.
M-am uitat la ei : oameni serioși,
Așa că le-am dat o ladă, ce-am mai găsit pe-acolo,
Niște pînze, niște sfori, na-ți-vă,
Pentru că ei chiar voiau să plece, îi vedeam eu.



Și-mi era milă de ei,
Și s-au suit în lada aia,
Marea e aici, la doi pași, o vede toată lumea,
Dar cine știe unde se termină !
Și ei, cu lada aia.



Marea nu ține așa de strîns
De zona teritorială a pămîntului,
E singura care din cînd în cînd
Trece prin cer, cu schimbul, nor după nor.
Și poate că ei voiau să afle aceasta,
De aia se grăbeau așa.
Nu mă îndoies că se bazau
Chiar pe picăturile ce urmau să se evapore atunci,
Cînd treceau peste ele,
Erau gata să se desprindă și aveau în ele forță
De ridicare în sus,
Și de-asta cei doi reușeau să se țină deasupra,
Pentru că altfel apa ar fi năvălit gîrlă în ladă,
Cum era ea de necălăfătuită...



Ei stătuseră mult pe pămînt,
Erau niște oameni de pămînt, cum s-ar zice,
Și văzuseră că nu se evaporă,
Și se întrebaseră de ce nu se mai evaporă și pămîntul
Din cînd în cînd, să se mai ușureze,
Să se încarce în nori și să plouă
Pietroaie cît ramura de măslin,
Scăpată de ciocul porumbelului, peste potop.



Și de asta trebuiau să plece neapărat pe mare,
Și m-au găsit pe mine tolănit acolo pe nisip
Și visînd corăbii,
Dar tocmai le terminasem de visat și le distribuisem dis-de-dimineașă
Și-mi rămăsese lada aia imperfectă,
Și ei s-au aruncat în ea, așa cum e, că erau tineri,
Și uite-i cum plutesc peste mine,
Și se îndepărtează din ce în ce
Și mă obosesc făcîndu-mi somn nou, pentru alții.

Poezia Lada de Marin Sorescu

LADA


Eram la țărmul mării,
Distribuiam corăbii,
Ceva neclar, cu care mai mult te uitai la apă.
Nu știu dacă într-adevăr și mergeau,
Erau niște ocheane poate,
Dar trebuia să te sui în ele
Și să plutești, ca să vezi ceva.



Și numai ce apar doi inși, niște necunoscuți,
Și-mi cer o corabie să plece și ei.
Eu nu mai aveam nici una,
Caut - nici una.
Dis-de-dimineață se terminaseră,
Nu se prea ajungeau ; multă lume pe țărmul mării, multă, multă.
M-am uitat la ei : oameni serioși,
Așa că le-am dat o ladă, ce-am mai găsit pe-acolo,
Niște pînze, niște sfori, na-ți-vă,
Pentru că ei chiar voiau să plece, îi vedeam eu.



Și-mi era milă de ei,
Și s-au suit în lada aia,
Marea e aici, la doi pași, o vede toată lumea,
Dar cine știe unde se termină !
Și ei, cu lada aia.



Marea nu ține așa de strîns
De zona teritorială a pămîntului,
E singura care din cînd în cînd
Trece prin cer, cu schimbul, nor după nor.
Și poate că ei voiau să afle aceasta,
De aia se grăbeau așa.
Nu mă îndoies că se bazau
Chiar pe picăturile ce urmau să se evapore atunci,
Cînd treceau peste ele,
Erau gata să se desprindă și aveau în ele forță
De ridicare în sus,
Și de-asta cei doi reușeau să se țină deasupra,
Pentru că altfel apa ar fi năvălit gîrlă în ladă,
Cum era ea de necălăfătuită...



Ei stătuseră mult pe pămînt,
Erau niște oameni de pămînt, cum s-ar zice,
Și văzuseră că nu se evaporă,
Și se întrebaseră de ce nu se mai evaporă și pămîntul
Din cînd în cînd, să se mai ușureze,
Să se încarce în nori și să plouă
Pietroaie cît ramura de măslin,
Scăpată de ciocul porumbelului, peste potop.



Și de asta trebuiau să plece neapărat pe mare,
Și m-au găsit pe mine tolănit acolo pe nisip
Și visînd corăbii,
Dar tocmai le terminasem de visat și le distribuisem dis-de-dimineașă
Și-mi rămăsese lada aia imperfectă,
Și ei s-au aruncat în ea, așa cum e, că erau tineri,
Și uite-i cum plutesc peste mine,
Și se îndepărtează din ce în ce
Și mă obosesc făcîndu-mi somn nou, pentru alții.

Poezia Pricina de Marin Sorescu

PRICINA


Mie mi s-a omorît timpul,
Onorată instanță.


Cînd mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpul meu îi fuseseră amputate
Inima, gura și fruntea.


Dar nici așa nu mi l-au lăsat în pace,
L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-mașină, zile-bou,
O mulțime de lucruri
Care nu-l interesau.


Apoi au început să experimenteze pe el
Fel de fel de otrăvuri -
Tristețe, necazuri -
Parcă așa le zicea.


Lovitura de grație i-a fost dată în cap
Cu o bucată de destin
De esență tare.


Iertați-mi expresia,
Dar asta n-a fost viață !
De atunci, iată, am pierdut și jumătate din moarte
Așteptîndu-mi rîndul la coadă,
Ca să v-aduc la cunoștință pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.

Poezia Pricina de Marin Sorescu

PRICINA


Mie mi s-a omorît timpul,
Onorată instanță.


Cînd mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpul meu îi fuseseră amputate
Inima, gura și fruntea.


Dar nici așa nu mi l-au lăsat în pace,
L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-mașină, zile-bou,
O mulțime de lucruri
Care nu-l interesau.


Apoi au început să experimenteze pe el
Fel de fel de otrăvuri -
Tristețe, necazuri -
Parcă așa le zicea.


Lovitura de grație i-a fost dată în cap
Cu o bucată de destin
De esență tare.


Iertați-mi expresia,
Dar asta n-a fost viață !
De atunci, iată, am pierdut și jumătate din moarte
Așteptîndu-mi rîndul la coadă,
Ca să v-aduc la cunoștință pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.