Poezia Eu Nu Strivesc Corola de Minuni A Lumii de Lucian Blaga

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII



Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adîncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfînt mister
și tot ce-i ne-nțeles
se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.

Poezia Eu Nu Strivesc Corola de Minuni A Lumii de Lucian Blaga

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII



Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adîncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfînt mister
și tot ce-i ne-nțeles
se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.

Poezia Dig de Marin Sorescu

DIG


Dacă un deget ți-a rămas în mare,
Încă e ceva, un început de dig,
Uscatul înaintează mai ales
De pe limba înecatului,
Împingerea lui e o datorie de bun marinar,
Născut aici la țărm, lipit de corăbii.


Eram pe dig, eram dig, eram digul,
Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie
Poți vorbi numai de pe teren solid,
Dar undeva în larg, las în urmă
Oamenii rezemați în linguroaie,
Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise
Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă.


Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio,
Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș,
Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură
Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf,
Și împins și iarăși respins
De apa sporită prin sudoarea frunții.


Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,
Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere,
Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate,
Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri
Și să sperie ciorile la toate țărmurile.
E timpul să mi se arate - aici ceva, cineva,
Am ajuns prin forțele mele atît de departe !
Să bată clopotele pentru ajungere, izbind cu limba în scoici
Mai sonore decît brozul, să prindă deci glas,
Pustiul de ape, sînt pregătit să ascult,
Cu tot felul de scoici pe mine, sînt însuși ecoul,
Întins pînă la limită - e timpul s-aud.
E liniște și digul din urmă se roade,
E singura mișcare, singura arătare, dărîmarea lui,
Ca un cuvînt care nu se mai poate traduce și nici gîndi
Am înaintat prea mult să mă mai pot salva
Am disprețuit prea mult corăbiile ca să mi le mai am la-ndemînă.


Cerul e nimic, pămîntul se scufundă,
Numai apa împotriva căreia am luptat.
Digul m-a despărțit pe mine de mine. Fără atingerea cu ceilalți
Mă topesc și mă scufund - am împins prea departe linia închipuită.
Sînt lucruri care nu se fac decît o dată fundamental,
De sub tălpi îmi e smuls ultimul fir de nisip,
Și cu toate acestea digul trebuie continuat
De la țipătul meu înainte.

Poezia Dig de Marin Sorescu

DIG


Dacă un deget ți-a rămas în mare,
Încă e ceva, un început de dig,
Uscatul înaintează mai ales
De pe limba înecatului,
Împingerea lui e o datorie de bun marinar,
Născut aici la țărm, lipit de corăbii.


Eram pe dig, eram dig, eram digul,
Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie
Poți vorbi numai de pe teren solid,
Dar undeva în larg, las în urmă
Oamenii rezemați în linguroaie,
Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise
Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă.


Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio,
Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș,
Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură
Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf,
Și împins și iarăși respins
De apa sporită prin sudoarea frunții.


Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,
Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere,
Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate,
Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri
Și să sperie ciorile la toate țărmurile.
E timpul să mi se arate - aici ceva, cineva,
Am ajuns prin forțele mele atît de departe !
Să bată clopotele pentru ajungere, izbind cu limba în scoici
Mai sonore decît brozul, să prindă deci glas,
Pustiul de ape, sînt pregătit să ascult,
Cu tot felul de scoici pe mine, sînt însuși ecoul,
Întins pînă la limită - e timpul s-aud.
E liniște și digul din urmă se roade,
E singura mișcare, singura arătare, dărîmarea lui,
Ca un cuvînt care nu se mai poate traduce și nici gîndi
Am înaintat prea mult să mă mai pot salva
Am disprețuit prea mult corăbiile ca să mi le mai am la-ndemînă.


Cerul e nimic, pămîntul se scufundă,
Numai apa împotriva căreia am luptat.
Digul m-a despărțit pe mine de mine. Fără atingerea cu ceilalți
Mă topesc și mă scufund - am împins prea departe linia închipuită.
Sînt lucruri care nu se fac decît o dată fundamental,
De sub tălpi îmi e smuls ultimul fir de nisip,
Și cu toate acestea digul trebuie continuat
De la țipătul meu înainte.