Poezia Sufletul Satului de Lucian Blaga

SUFLETUL SATULUI



Copilo, pune-ți mînile pe genunchii mei.
Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gînd e mai încet,
și inima-ți zvîcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept
ci adînc în pămînt undeva.
Aici se vindecă setea de mîntuire
și dacă ți-ai sîngerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fîlfîie pe lîngă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din strșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Poezia Sufletul Satului de Lucian Blaga

SUFLETUL SATULUI



Copilo, pune-ți mînile pe genunchii mei.
Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gînd e mai încet,
și inima-ți zvîcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept
ci adînc în pămînt undeva.
Aici se vindecă setea de mîntuire
și dacă ți-ai sîngerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fîlfîie pe lîngă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din strșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Poezia Din Cer A Venit Un Cîntec de Lebădă de Lucian Blaga

DIN CER A VENIT UN CÎNTEC DE LEBĂDĂ



Din cer a venit un cîntec de lebădă.
Îl aud fecioarele ce umblă cu frumseți desculțe
peste muguri. Și pretutindeni îl aud eu și tu.




Călugării și-au închis rugăciunile
în pivnițele pămîntului. Toate-au încetat
murind sub zăvor.




Sîngerăm din mîni, din cuget și din ochi.
În zadar mai cauți în ce-ai vrea să crezi.
Țărîna e plină de zumzetul tainelor,
dar prea e aproape de călcîie
și prea e departe de frunte.
Am privit, am umblat, și iată cînd :
cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin ?



Cineva a-nveninat fîntînile omului.
Fără să știu mi-am muiat și eu mînile
în apele lor. Și-acuma strig :



O, nu mai sunt vrednic
să trăiesc printre pomi și printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorîți-mi inima !

Poezia Din Cer A Venit Un Cîntec de Lebădă de Lucian Blaga

DIN CER A VENIT UN CÎNTEC DE LEBĂDĂ



Din cer a venit un cîntec de lebădă.
Îl aud fecioarele ce umblă cu frumseți desculțe
peste muguri. Și pretutindeni îl aud eu și tu.




Călugării și-au închis rugăciunile
în pivnițele pămîntului. Toate-au încetat
murind sub zăvor.




Sîngerăm din mîni, din cuget și din ochi.
În zadar mai cauți în ce-ai vrea să crezi.
Țărîna e plină de zumzetul tainelor,
dar prea e aproape de călcîie
și prea e departe de frunte.
Am privit, am umblat, și iată cînd :
cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin ?



Cineva a-nveninat fîntînile omului.
Fără să știu mi-am muiat și eu mînile
în apele lor. Și-acuma strig :



O, nu mai sunt vrednic
să trăiesc printre pomi și printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorîți-mi inima !