Poezia Scrisoare de Lucian Blaga

SCRISOARE




Nu ți-aș scrie poate nici acum acest rînd,
dar cocoși au cîntat de trei ori în noapte -
și-a trebuit să strig :
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat ?




Sunt mai bătrîn decît tine, Mamă,
ci tot așa cum mă știi :
adus puțin din umeri
și aplecat peste întrebările lumii.




Nu știu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
și să le fac dreptate spunîndu-le
care-i mai adevărat și care-i mai frumos ?
Mîna mi se oprește : e prea puțin.
Glasul se stinge : e prea puțin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis ?


Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

Poezia Noi Cîntăreții Leproși de Lucian Blaga

NOI CÎNTĂREȚII LEPROȘI



Mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac.
Din cînd în cînd ne mai ridicăm ochii
spre zăvoaiele raiului,
apoi ne-aplecăm capetele în și mai mare tristețe.
Pentru noi cerul e zăvorît și zăvorîte sunt și cetățile.
În zadar căprioarele beau apă mînile noastre,
în zadar cînii ni se închină,
suntem, cari stați lîngă mine,
încălziți-vă lutul cu vin,
desfaceți-vă privirile peste lucruri.
Noi suntem numai purtători de cîntec
sub glia neagră a tăriilor,
noi suntem numai purtători de cîntec
pe la porți închise,
dar fiicele noastre vor naște pe Dumnezeu
aici unde astăzi singurătatea ne omoară.

Poezia Sufletul Satului de Lucian Blaga

SUFLETUL SATULUI



Copilo, pune-ți mînile pe genunchii mei.
Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gînd e mai încet,
și inima-ți zvîcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept
ci adînc în pămînt undeva.
Aici se vindecă setea de mîntuire
și dacă ți-ai sîngerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fîlfîie pe lîngă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din strșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Poezia Din Cer A Venit Un Cîntec de Lebădă de Lucian Blaga

DIN CER A VENIT UN CÎNTEC DE LEBĂDĂ



Din cer a venit un cîntec de lebădă.
Îl aud fecioarele ce umblă cu frumseți desculțe
peste muguri. Și pretutindeni îl aud eu și tu.




Călugării și-au închis rugăciunile
în pivnițele pămîntului. Toate-au încetat
murind sub zăvor.




Sîngerăm din mîni, din cuget și din ochi.
În zadar mai cauți în ce-ai vrea să crezi.
Țărîna e plină de zumzetul tainelor,
dar prea e aproape de călcîie
și prea e departe de frunte.
Am privit, am umblat, și iată cînd :
cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin ?



Cineva a-nveninat fîntînile omului.
Fără să știu mi-am muiat și eu mînile
în apele lor. Și-acuma strig :



O, nu mai sunt vrednic
să trăiesc printre pomi și printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorîți-mi inima !