Poezia Pe Ape de Lucian Blaga

PE APE



Porumbii mi i-am slobozit
să-ncerce pajiștea cerului,
dar sfîșiați de vînturi
se-ntorc înapoi. Pe vatra corăbiei
inima mi-o-ngrop subt spuză
să-și țină jăratecul. Paserea focului
nu-mi mai fîlfîie peste pereți.
Dăinuie veșnic potopul.
Niciodată nu voi ajunge
s-aduc jertfa subt semnul înalt
al curcubeului magic.




Pentru un fagure sterp
mi-am ucis stupii flămînzi.
Cel din urmă dobitoc
cu-nțelepciune s-a prăpădit.
Ochiul său profetic deschis
e singura veste prin neguri.
În mare rămîne muntele Ararat,
de-a pururi fund de ape,
tot mai adînc,
tot mai pierdut
fund de ape.

Poezia Pe Ape de Lucian Blaga

PE APE



Porumbii mi i-am slobozit
să-ncerce pajiștea cerului,
dar sfîșiați de vînturi
se-ntorc înapoi. Pe vatra corăbiei
inima mi-o-ngrop subt spuză
să-și țină jăratecul. Paserea focului
nu-mi mai fîlfîie peste pereți.
Dăinuie veșnic potopul.
Niciodată nu voi ajunge
s-aduc jertfa subt semnul înalt
al curcubeului magic.




Pentru un fagure sterp
mi-am ucis stupii flămînzi.
Cel din urmă dobitoc
cu-nțelepciune s-a prăpădit.
Ochiul său profetic deschis
e singura veste prin neguri.
În mare rămîne muntele Ararat,
de-a pururi fund de ape,
tot mai adînc,
tot mai pierdut
fund de ape.

Poezia Lucrătorul de Lucian Blaga

LUCRĂTORUL



Te irosești în încordări de arc
lîngă roțile mari de oțel.
Strivești între degete sînii materiei.
Îți sunt de păcură mînile și afumate zorile.
Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră,
pentru tine mașinile cîntă
mai frumos decît privighetorile.




Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră,
tu știi că frumoase sunt
numai lucrurile ieșite din puteri omenești.
Tu știi că nicio stea
n-a fost făcută de mîna ta,
și-ți zici : orice-ar spune prea mulții gureșii poeți,
nicio stea nu-i frumoasă.




Din fîntînile sfredelite-n osia planetei
îți scoți gălețile de foc.
Nu te cunosc, nu mă cunoști,
dar o lumină alunecă
de pe fața ta pe fața mea,
fără să vreau m-alătur bunei tale vestiri
și-o strig în sfintele vînturi.

Poezia Lucrătorul de Lucian Blaga

LUCRĂTORUL



Te irosești în încordări de arc
lîngă roțile mari de oțel.
Strivești între degete sînii materiei.
Îți sunt de păcură mînile și afumate zorile.
Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră,
pentru tine mașinile cîntă
mai frumos decît privighetorile.




Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră,
tu știi că frumoase sunt
numai lucrurile ieșite din puteri omenești.
Tu știi că nicio stea
n-a fost făcută de mîna ta,
și-ți zici : orice-ar spune prea mulții gureșii poeți,
nicio stea nu-i frumoasă.




Din fîntînile sfredelite-n osia planetei
îți scoți gălețile de foc.
Nu te cunosc, nu mă cunoști,
dar o lumină alunecă
de pe fața ta pe fața mea,
fără să vreau m-alătur bunei tale vestiri
și-o strig în sfintele vînturi.