Poezia Anno Domini de Lucian Blaga

ANNO DOMINI




Intrat-a noaptea-n burg, fără de vamă.
Și-a dat să ningă iar sub ore sure.
Tînjesc pe streșinile catefralei
medievale duhuri de pădure.




Bătaia ceasului stîrnește liliacul
din somnul lung, în care s-așezase.
Cenușa îngerilor arși în ceruri
ne cade fulguind, pe umeri și pe case.

Poezia Ani, Pribegie Și Somn de Lucian Blaga

ANI, PRIBEGIE ȘI SOMN


Anii se vor lungi
încet, încet, cu tot mai mari pași
de la oraș la oraș.
Mă opresc cu ochii în huma săracă,
mi se pare că anii aceștia
de osteniri fără zare,
de rătăciri și aureole amare,
vor ține pînă la urmă,
ca un vînt ce mă-mbracă
și-mi zvîntă ființa.



Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui
temeiul promis
și mersul de-un mal să-l anin,
subt călcîie
nu se ivește țărîna și piatra,
ce mi se cuvin.
Cum steaua nu are deasupra mea
nici un nume,
n-o pot ruga
nici să se stingă, nici să rămîie.



Pîn' la cercul de miazănoapte,
unde auzi scîrțind în viforniță
osia bolții, umblat-am prin feluri de locuri.
Subt semn capricornic
răzbii printre pinii cu umbra zgîrcită.
Seminții, pretutindenea altele,
aprind alte focuri.
Și soarele-mpinge alt ornic.



Fîlfîind ca din steaguri
cu zariștea-ntreagă,
soarta ăși face cu mine jocul potrivnic.
Un negru noroc prin văzduhuri străine
îmi ține de strajă,
nu mă dezleagă.



Văd anii crescînd și pașii lungind
peste toate văile, muchile, iernile, verile,
peste toate clopotele și toate tăcerile.
Podișul m-alungă, șesul mă cere, tot altul.
Singură vatra nu mi-e-ngăduită,
și cum aș slăvi scînteia-mpămîntenită,
cenușa și pravila, fumul - înaltul !



Stau acu iarăși cu fața spre țară.
Întoarcerea va să rămînă un vis,
să nu calc o nespusă poruncă
sau poate fiindcă făpturii așa-i este scris.
Numai noaptea, în fiece noapte
somnul mai vine,
sosindu-mi din depărtatele plaiuri
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de țărînă din patria mumelor,
din cimitire de raiuri.

Poezia La Curțile Dorului de Lucian Blaga

LA CURȚILE DORULUI



Prin vegherile noastre - site de in -
vremea se cerne, și-o pulbere albă
pe tîmple s-așează. Aurorele încă
se mai aprind, și-așteptăm. Așteptăm
o singură oră să ne-mpărtășim
din verde imperiu, din raiul sorin.



Cu linguri de lemn zăbovim lîngă blide
lungi zile pierduți și strini.
Oaspeți suntem în tinda noii lumini
la curțile dorului. Cu cerul vecini.



Așteptăm să vedem prin columne de aur
evul de foc cu steaguri pășind,
și fiicele noastre ieșind
să pună pe frunțile porților laur.



Din cînd în cînd cîte-o lacrim-apare
și fără durere se-ngroașă pe geană.
Hrănim cu ea
nu știm ce firavă stea.

Poezia Țară de Lucian Blaga

ȚARĂ



Pe dealuri se-nalță solare
podgorii albastre și sonde.
Rîuri spre alte seminții
duc slava bucatelor blonde.



Țara și-a-mpins hotarele
toate pînă în cer.
Pajuri rotesc - minutare în veșnicul ceas
peste cîmp și oier.




Fluturînd în veșminte
de culoarea șofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vîntul și-n rîsetul anului.